De la medicină veterinară la muzică, de la Craiova la Londra și înapoi în România. Te întrebi ce legătură există între toate acestea?
Pentru Robert Rusoiu toate sunt capitole din aceeași poveste: una în care chitara a fost mereu personajul principal, chiar și atunci când încă părea doar un hobby.
Robert și-a urmat mereu instinctul – începând cu primul acord cântat la chitară și până la mutarea bruscă într-un oraș străin. Așa și-a transformat pasiunea într-un stil de viață, care i-a deschis drumul către unele dintre cele mai vibrante proiecte muzicale din România. Totul a pornit de la intenția de a ajuta oameni.
Oricum cred că se întâmplă și acum, în alt fel… prin muzică.
Vrei să afli cum a ajuns aici și ce l-a motivat să nu renunțe niciodată? Citește mai departe și descoperă-i povestea.
Un început neobișnuit
De la vârstă de 4 ani când se juca împreună cu vărul său un joc care – avea cel mai cool soundtrack ever, Robert povestește că i-a intrat în subconștient ideea că vrea să fie muzician.
Totuși, dacă am fi într-un univers paralel, Robert ar fi fost medic. În copilărie își dorea să devină veterinar. Însă, după cum își amintește mama lui, pe la 10 ani și-a dat seama că nu ar vrea să învețe despre toate speciile de animale. A decis că ar fi mai bine să se concentreze pe un singur organism. Astfel a renunțat la visul de a deveni veterinar, îndreptându-se spre medicina umană.
Mă rog, normal, am trecut și prin perioada de vreau să fiu spiderman și vreau să fiu doctor, vreau să fiu nu știu ce, dar până la urmă, tot la muzică am ajuns.
Dintre toate aceste vise, Robert a lăsat muzica pe plan secund o vreme. În clasa a douăsprezecea se pregătea de zor pentru admiterea la Medicină. Nu bănuia că un mesaj de la cel mai bun prieten avea să-i schimbe la 180 de grade decizia. Prietenul său, deja student în Londra, i-a trimis un curs care părea că i se potrivește „mănușă”.
Din acel moment, focusul lui Robert s-a mutat de la examenul pentru medicină la o nouă posibilitate. Una care îl aducea mai aproape de muzică. Ce a urmat după? Pe măsură ce visul lui prindea contur, notele de la liceu au luat-o în sens invers.
Critic Musicianship și noi perspective
Astfel a renunțat la ideea urmării unei facultăți de medicină și s-a pregătit pentru admiterea în Londra. A intrat, deși nota de la Bac nu era tocmai de pus în ramă. Chiar îi place să spună că ăsta e „flex-ul” lui suprem. Odată ajuns acolo, a început aventura: un mix de surprize și provocări.
Acest curs, Critic Musicianship, nu doar că i-a deschis noi perspective asupra muzicii, dar l-a introdus și în lumea producției muzicale și a vieții de artist profesionist. A fost momentul în care a început să înțeleagă cât de complexă și vastă poate fi această industrie. A învățat despre dinamica carierei de muzician profesionist, despre adaptabilitate și despre importanța unei viziuni artistice clare.
Însă, înainte de toate aceste lecții teoretice, esența relației sale cu muzică a pornit de la un singur instrument…
De la tobe la chitară
Pentru Robert, muzica a început cu un compromis. Își dorea să cânte la tobe, dar, locuind la bloc, părinții au decis că o chitară este o variantă mai practică: „Hai că-ți luăm o chitară până la urmă”. Ce nu știa atunci, la 9 ani, era că acel instrument avea să-i schimbe viața.
Când am pus mâna pe ea, (pe lângă faptul că era pe mâna dreaptă, eu sunt stângaci), a fost dragoste la prima privire.
| Foto : Arhivă personală
Susținerea familiei a venit treptat de la „Robert, dă chitara mai încet” la „Robert, ce frumos cânți!”. În cele din urmă, la participarea părinților la primele concerte live din Craiova, orașul său natal.
Nu știu dacă a fost un moment când și-au dat seama că fiul lor chiar poate să facă ceva cu muzica. Au fost extraordinar de supportive din secunda 1 și nu au zis niciodată “Bă, să nu faci asta”.
Când vine vorba de influențe, Robert ne spune că nu a avut idoli sau mentori care să-l ghideze. Un prieten de-al tatălui său l-a ajutat să-și schimbe corzile de la chitară – pe mâna stângă, pentru a putea cânta mai ușor. Același prieten l-a învățat câteva acorduri și astfel Robert a pornit pe un drum pe care și-a croit singur loc, fără să aibă un model clar de urmat – eu am fost primul de la mine din cartier.
Job, muzică și echilibru
Robert trăiește în ritmul muzicii, fie că e pe scenă, în studio sau în lumea corporatistă a industriei. Iar, dacă ar fi să-l definească cineva, prietenii lui sunt experți în asta : „Mare, Golden Retriever și energy type guy.”
O zi din viața sa, începe cu o cafeluță, după care își face exercițiile de încălzire sau studiază. Își petrece după-amiezile la muncă, iar zilele libere sunt un fel de free for all. Fie sunt repetiții, fie mă duc la studio… nu se știe niciodată.
În punctul ăsta din viață nu prea mai ai timp de viață personală în felul clasic. Prietenii sunt și oamenii cu care lucrez, fie că sunt la job sau cu trupa. Viața personală e timpul în care dorm și cam atât.
Când ia o pauză de la muzică – nu se întâmplă prea des, Robert preferă să iasă la o plimbare. Nu simte nevoia să iasă din oraș pentru un city break, deși recunoaște că ar fi nice și se mai întâmplă câteodată. El preferă să își găsească liniștea în parcuri, unde se poate deconecta de la agitația orașului.
Încerc să trăiesc viața cât de simplu posibil.
Robert spune despre jobul său că „este cel mai bun pe care îl poți avea ca muzician. Transcrii piese pentru oameni care vor să învețe să cânte”. Astfel, reușește să îmbine pasiunea pentru muzică cu un job corporatist, lucrând într-o companie de jocuri. Face parte din echipa Rocksmith, un proiect dedicat celor care vor să învețe să cânte la instrument.
Printre membrii echipei Rocksmith se numără și Ana Wolf, despre care am scris într-un articol trecut. Dacă nu ai reușit să-l citești, te invit să o faci după. Astfel, am aflat și că cei doi se cunosc încă din perioada studenției din Londra.
Studiau la specializări diferite și s-au cunoscut în afara orelor de curs, în barul unde lucra Robert. Cât despre Ana, el glumește și spune că este „nașa” lui muzicală.
Între Londra și România: un drum fără hartă
În România, o carieră în artă nu este mereu văzută ca o opțiune sigură sau realistă. Deși muzica a fost mereu prima lui dragoste, Robert nu și-a imaginat că ar putea să-și câștige traiul din ea.
Nu mă gândeam absolut deloc că aș putea să fac vreodată bani din muzică. Câteodată mă mai ciup și-mi zic: bă stai așa, chiar am concert.
Mutarea de la Craiova în capitala Marii Britanii a fost una extrem de dificilă pentru Robert. A fost un salt neașteptat, primul său zbor cu avionul și o experiență plină de emoție: „A fost absolut din senin, a fost very exciting.”
Dintr-un oraș mic, cu aproximativ 230 de mii/230.000 de locuitori, a ajuns într-una dintre cele mai aglomerate metropole ale lumii. „Te pierzi puțin și după îți dai seama că nici nu ai ieșit din cartier, și fizic și metaforic vorbind.”
Cu gândul departe, cu sufletul acasă
Experiența facultății l-a marcat semnificativ. „Bula aceea de muzicieni care veneau din toate colțurile lumii, aia chiar a fost an experience of a lifetime pentru mine.” A avut ocazia să cânte în mai multe trupe, una începuse să meargă bine, dar, așa cum se întâmplă adesea, trupele s-au destrămat la fel de repede cum au început.
Pe lângă provocările artistice, Robert s-a mutat într-o perioadă tulbure din punct de vedere politic: „Eu am fost și într-un timp super ciudat, din punct de vedere geo-politic. A fost fix în timpul Brexit-ului și atunci tensions were very high între britanici și europeni.”
Privind în urmă, Londra a fost un capitol important în evoluția sa, însă România a rămas locul unde se simte cel mai bine.
Mi-a plăcut, aș mai face încă o dată, dar dacă ar fi să uit că am fost deja în Londra.
După ce a terminat facultatea, Robert plănuia să-și petreacă vara acasă, apoi să se întoarcă în Londra. Deși la început totul părea bine pus la punct, viața a avut alte planuri pentru el. La Electric Castle, o prietenă i-a povestit despre un job interesant și fără să stea prea mult pe gânduri, a acceptat provocarea.
Am zis sounds extremely exciting.
Ceea ce ar fi trebuit să fie doar o vară în România s-a transformat într-o nouă etapă, una care l-a adus și mai aproape de proiectele muzicale care aveau să-i definească parcursul.
Râsul, cel mai bun warm-up mental
Fiecare artist are un ritual propriu sau un lucru la care se concentrează înainte de a urca pe scenă. Pentru unii, este important să fie într-o stare mentală bună, în timp ce alții se asigură că sunt în formă fizică, evitând orice risc de accidentare – Am grijă să nu îmi rup o mână sau un picior.
În cazul lui Robert, secretul stă în a râde mult înainte de spectacole, pentru a ajunge pe scenă încărcat cu serotonină. Se gândește și să înceapă să urmeze niște cursuri de yoga…
Primele 10 secunde pe scenă îi oferă energia și adrenalina de care are nevoie – îmi bubuie inima. Totodată, își aduce aminte de ce s-a apucat de muzică, indiferent de cât de lung a fost drumul spre concert.
Gândul de a renunța? Niciodată serios
În ciuda vibe-ului bun cu care vine Robert la pachet, a avut parte de experiențe neplăcute în drumul său muzical. Povestește cum într-o seară, pe când se pregătea să cânte în Londra, i s-a stricat amplificatorul – un dispozitiv care amplifică semnalul chitarei și îl redă prin difuzoare.
A trebuit să cânte direct băgat prin mixer și nu a sunat prea bine. Astfel de momente sunt imprevizibile și trebuie să te concentrezi pe ceea ce poți controla. Oamenii din audiență mereu îl ajută să treacă cu vederea orice supărare.
Lucruri de genul mă enervează extrem de rău. Până îmi dau seama că de fapt nu contează atât de mult chestia asta, ci important este că ești pe scenă.
Robert simte că încă este la început de drum și nu a avut vreodată un moment în care să se gândească serios să renunțe la muzică pentru altceva, cum ar fi programarea sau întoarcerea la medicina. Singura perioadă de incertitudine a fost la începutul pandemiei.
Visul său părea mai puțin tangibil din cauza necunoscutului legat de viitor. Totuși, chiar și atunci, a încercat să rămână conectat cu muzica, explorând domenii precum sound design-ul.
Tot încercam să găsesc ceva în sfera muzicală, să fac de acasă.
Proiecte muzicale
Cireșan
Cum am menționat și la începutul articolului, Robert face parte din câteva dintre cele mai efervescente proiecte muzicale din România. Printre acestea se enumeră Holly Molly, Cireșan și Diana Căldăraru.
Cronologic vorbind, Robert a început să colaboreze cu Vlad Cireșan, prin intermediul celei pe care o numește „nașa lui muzicală”. Cireșan – unul dintre cele trei proiecte actuale – avea nevoie de un chitarist. Ana l-a recomandat pe Robert, știind că este un mare fan al muzicii disco, gen care definea puternic stilul lui Cireșan la acea vreme. „Era full on disco,” amintește Robert.
Nu s-au schimbat prea multe lucruri. Diferența e că noi am gândit tot timpul trupa ca un mare jam session la Cireșan – acum suntem puțin mai puși la punct.
Dincolo de rolul de chitarist, Robert a început să exploreze și producția muzicală, iar una dintre primele sale realizări majore a fost piesa 13 septembrie, „my baby,” așa cum o numește el. Ideea i-a venit într-un moment de inspirație ascultând Africa de la Toto: „Am zis că vreau și eu o piesă care să aibă niște percuții de genul.” I-a trimis rapid ideea lui Vlad, iar reacția a fost pe măsură: „Man, WTF.” În doar cinci minute, Vlad i-a trimis versurile și așa s-a născut piesa.
Tranziția de la interpret la producător s-a conturat în pandemie, o perioadă care, deși plină de incertitudini, i-a oferit timpul necesar pentru a învăța ceva nou. „Nu mai aveam ce să fac, stăteam în casă în Craiova și am zis hai să învăț să produc muzică.”
Treptat a început să creeze piese din ce în ce mai bune, însă simte că încă e „super, super, super la început cu toată ideea de producție muzicală.” Chiar și așa, pasiunea pentru această latură a industriei devine tot mai clară.
E mișto să fii chitarist, e superb pe scenă, dar la fel de superb e să fii regizorul unei piese – dacă am o viziune, să mi-o îndeplinesc.
Diana Căldăraru
Dacă ne citești de ceva vreme articolele, cu siguranță, Diana Căldăraru nu este un nume nou pentru tine. Colaborarea cu Diana – sora mea – este puțin mai întortocheată și s-a născut… tot prin Ana. Robert mergea adesea la București să cânte și să producă muzică împreună cu ea. Tot atunci s-a cunoscut cu Diana.
Ne-am cunoscut prin Ana și am rămas BFFs. De atunci am zis, eu sunt chitaristul tău, let’s go.
Dinamica trupei funcționează ca un puzzle bine pus la punct. Diana este cea care pune prima piesă, vine cu o idee la pian. Apoi, fiecare își adaugă propria “piesă de puzzle” astfel încât să redea o versiune cât mai fidelă viziunii Dianei.
Din punct de vedere tehnic, acesta este procesul lor de lucru. Pe plan personal, legătura dintre Robert, Diana, Ana (bas) și Dru (tobe) este extrem de strânsă. „Suntem foarte, foarte apropiați, noi chiar suntem grupul ăla din Friends” spune el.
Holly Molly
Nu în ultimul rând, am povestit și despre proiectul Holy Molly. În urmă cu un an, cândva prin luna Iunie, Andrei Zamfir (chitaristul lui Holly Molly), cu o săptămână înainte de un concert , l-a contactat pe Robert.
“-Man, avem nevoie de un chitarist, can you help?(Andrei Zamfir)
-Ok bine, avem o repetiție? (Robert)
-Da, avem.(Andrei)” – și așa s-a întâmplat.
Colaborarea cu Holly Molly, a fost și este în continuare o experiență intensă și plină de momente memorabile pentru Robert. Nu are o parte preferată anume, pentru că, spune el, „cam toate părțile sunt preferate.”
Chiar și drumurile lungi, care pot fi obositoare din punct de vedere fizic, devin momente de neuitat alături de trupă. „Avem ședințe de terapie ad-hoc. Dacă cineva nu se simte bine sau facem meme-uri non-stop timp de două ore, râdem și dormim cât putem.” În ceea ce privește aspectele negative, nu simte că ar avea ceva de reproșat.
Cu mâna pe chitară, nu aș avea ce să zic.
Cel mai mult îl satisface bucuria publicului de a fi acolo și de a fredona melodiile preferate. Dacă ar trebui să rezume un concert cu Holly Molly în trei cuvinte, acestea ar fi: „Lacrimi, puls – îți crește pulsul destul de mult de la cât țopăi pe scenă, și fericire.”
Stilul muzical și oamenii care l-au inspirat
Când vine vorba de influențele muzicale, Robert spune că e într-o perioadă de tranziție. De la foarte mult funk încep ușor, ușor să mă întorc to my roots care erau „punkăreală”.
Această tranziție nu este întâmplătoare. De-a lungul timpului, trei albume i-au schimbat complet percepția asupra muzicii. Songs for the Deaf de la Queens of the Stone Age, Off the Wall de la Michael Jackson și Random Access Memories de la Daft Punk.
Pe lângă aceste albume, Jimi Hendrix îl fascinează încă din copilărie, fiind un exemplu, dar și un reper din punct de vedere personal – fiind și el chitarist de mână stângă. Django Reinhardt, „tăticul solourilor de chitară”, l-a influențat prin tehnica sa inconfundabilă. Josh Homme, mintea creativă din spatele Queens of the Stone Age, rămâne pentru Robert unul dintre cei mai inventivi chitariști ai timpurilor noastre.
Dacă tot am vorbit de artiști care l-au influențat, printre cei cu care visează să colaboreze se numără băieții de la Arctic Monkeys, The 1975, Queens of the Stone Age și chiar Dua Lipa.
Schimbăm registrul puțin, chiar îmi place muzica pop extrem de mult, altfel nu aș cânta-o.
Pentru Robert, colaborările ideale sunt cele cu artiști care l-au inspirat de-a lungul timpului. Maria (Holly Molly) este vocalul meu preferat din România, iar Vunk reprezintă una dintre trupele care i-au definit copilăria. De asemenea, și-ar dori să colaboreze cu Vița de Vie, apreciază energia lor rock, și cu trupa Golan, datorită abordării lor în muzica electronică.
Limitările industriei
Una dintre cele mai mari provocări ale artiștilor este limita disponibilității locurilor unde se pot bucura de muzica lor împreună cu fanii – fiecare oraș mai mare, are un loc poate două unde se poate cânta.
Ce rămâne de făcut?
Nu putem decât să apreciem felul în care se întâmplă lucrurile în România, deoarece face parte din cultura noastră.
Deși nu se ascunde să recunoască lacunele industriei, Robert rămâne “loial” față de țară și de oportunitățile pe care le oferă scena muzicală locală. De altfel, perspectiva sa asupra carierei s-a schimbat odată cu revenirea în România.
Dacă în Londra visa să cânte pe Wembley, acum obiectivul său este să urce pe mainstage la Electric Castle – festivalul său preferat. Pentru el, acest moment ar însemna împlinirea unui vis și confirmarea că muzica sa a ajuns acolo unde și-a dorit.
Muzica între vis și realitate
Pentru cei care își doresc să înceapă o carieră în muzică, dar nu sunt siguri dacă este o alegere “rentabilă”, Robert are un sfat clar: implicare totală și perseverență. Construirea unei rețele de contacte este esențială, la fel și integrarea în comunitatea muzicienilor, unde mereu apar oportunități.
Deși industria muzicală poate părea inaccesibilă și ușor intimidantă din exterior, există mereu loc pentru cei pasionați și determinați:
Apucă-te, apucă-te mega serios de a face muzică și intră în grupurile de muzicieni. Se găsesc tot timpul oportunități, ai nevoie doar de curaj… este singura chestie importantă.
Cu toate acestea, Robert este de părere că nu ai nevoie neapărat de o școală pentru a deveni muzician. Mulți dintre artiștii pe care îi admiră nu au urmat studii de specialitate și, în unele cazuri, nici măcar nu și-au finalizat liceul. Talentul, munca și pasiunea sunt cele care fac diferența.
Nu-ți mai face griji, e mult mai relaxată treaba decât crezi.
Cel mai bun sfat pe care Robert și l-ar oferi versiunii sale de la început de drum este chiar cel pe care l-ai citit anterior. Natura umană are tendința de a complica lucrurile, însă uneori e bine să ne reamintim că nu trebuie să ne îngrijorăm atât de mult.
Când privește spre viitor, el nu are un plan definit, dar este convins de un lucru – muzica va fi mereu parte din viața lui. Indiferent dacă va lucra într-un studio, compunând piese noi, sau va urca pe scenă, poate chiar pe malul mării; pentru el contează să continue să creeze și să cânte.
Au fost Bianca Pîrcălăbescu și Sara Simionescu în conversație cu Robert Rusoiu.
Imagine de copertă: Iulia Sturzu