La Râșnov, într-o zi mohorâtă de luni, am avut plăcerea să o întâlnim pe Ada Morar și să savurăm împreună o “ceașcă de discuții”. Am văzut-o din depărtare, îmbrăcată în hainele pe care ea le numește hainele de artist, simple și totuși pline de prezență, completând firescul tablou al unei persoane care își poartă identitatea cu naturalețe.
La prima vedere, privirea caldă și mersul ușor grăbit trădau deja o energie aparte: o armonie fragilă între vulnerabilitate și forță.
Pe 19 septembrie, Ada Morar a lansat un nou EP – Trandafirii înfloresc anul acesta, un pas firesc în călătoria sa artistică. Însă înainte de a vorbi despre muzică, vă invităm să o cunoașteți pe Ada dincolo de scenă: un amestec de sensibilitate, curaj și curiozitate. Trei trăsături care, pe parcursul discuției noastre, s-au dovedit a fi cheia prin care se deschide universul ei artistic.
Un spirit liber
Dacă ar fi să vorbească despre sine fără să invoce muzica, Ada ar alege să se prezinte drept un spirit liber care a căutat mereu să se rupă de anumite norme și să trăiască fix așa cum vrea ea.
A simțit asta încă din școală și a avut curajul să se desprindă de norme ori de câte ori i se spunea că trebuie să facă ceva ce nu rezonează cu felul ei de a fi.
Era o îngrădire și am căutat mereu să fac așa cum simt eu că e cel mai bine pentru mine.
Pentru Ada, însă, nu mai există o graniță între viața personală și cea artistică. În felul ei direct și cald, ne-a vorbit despre cum cele două se împletesc frumos, iar muzica devine, pentru ea, o extensie firească a felului de a fi – Îmi las foarte mult din mine atunci când cânt. Emoțiile mă ghidează și sunt foarte empatică.
Această sensibilitate o însoțește peste tot. Este puntea care leagă artista de femeia de zi cu zi, fragilitatea de curaj și autenticitatea de forța de a crea, ceea ce o face să caute mereu echilibrul între ele.
Bucurii mici, ancore mari
Gesturile mărunte, zilnice, nu sunt doar un refugiu, ci și o sursă de inspirație. Lumina dimineții, mirosul cafelei sau liniștea unei după-amieze petrecute în bucătărie sunt bucuriile din micul ei ritual. Râșnița primită de la părinții ei nu aduce doar aroma cafelei proaspăt măcinate, ci și o legătură emoțională adâncă.
Nu este vorba doar despre cafea, ci despre prezență, răbdare și un timp dedicat propriei ființe. Este un mod prin care Ada își păstrează echilibrul și își regăsește rădăcinile, amintindu-și de grijile și gesturile părinților care au format această parte din ea.
Un obicei simplu, dar adesea uitat în ritmul alert al zilelor noastre, este să lăsăm începutul zilei liber de telefoane sau alte distrageri digitale. Ada urmează acest obicei și îi place ca dimineața să iasă puțin prin curte, să se așeze pe iarbă și să lasă soarele să-i atingă chipul.
Fiind artist independent, o zi normală presupune ca eu să fiu ancorată în continuare în viața de artist
Nu simte neapărat că este o muncă, dar este o responsabilitate pe care și-a asumat-o. Își acordă zilnic o oră sau două proiectului. După concerte, de exemplu, preferă să lase deoparte mailurile și mesajele și să respire, să citească sau să se plimbe prin natură. Toate acestea în căutarea unui echilibru între energia artistică și viața personală.
Încercarea de a rămâne prezentă în propriul universul se extinde și în bucătărie, unde și-a descoperit de curând bucuria de a face tarte și prăjituri. Mă reconectează cu o parte din mine pe care o pierdusem, cu bucuria simplă de a crea și împărtăși.
Își amintește cu drag de CD-urile cu patiseri pe care le urmărea cu multă pasiune, copilă fiind, iar într-o dimineață i-a spus lui Vlad, partenerul și sprijinul ei constant, simplu: Vlad, cred că vreau să fac o prăjitură.
Pregătirea primului tort pentru o prietenă dragă a devenit o mică victorie personală. Vlad, deși nu mănâncă dulciuri, a fost la rândul lui încântat de rezultat, iar Ada a realizat că bucuria de a împărtăși cu cei apropiați, fie ei prieteni sau vecini, îi oferă o împlinire aparte.
Îmi provoacă foarte mare bucurie să pot da și altora din ceea ce fac.
Primele note și primele încercări
Pasiunea Adei pentru muzică a apărut încă din primii ani ai copilăriei, ca un joc firesc între curiozitate și fascinație. Ori de câte ori tatăl ei punea o casetă sau un concert la televizor, Ada nu se putea desprinde de sunetul pianului: apăsa cu degetele pe ecran, imitând clapele, ca și cum ar fi vrut să intre în rolul pianistului.
Părinții au observat repede această atracție și au dus-o la primele testări, dar fiind încă „prea mică” pentru un studiu serios la cei doar 5 ani a fost nevoită să mai aștepte un an.
Își amintește și astăzi cum, în loc să doarmă la prânz, se ridica brusc și îi spunea tatălui ei: Vreau să merg la pian! Prezența lui constantă la repetiții, răbdarea cu care îi era alături ore întregi și dragostea lui pentru muzica clasică au transformat primii pași ai Adei într-o poveste de susținere și descoperire.
Momentele dificile
Mai târziu, acest entuziasm a fost pus la încercare de mediul rigid și competitiv al sistemului. În clasa a VII-a, Ada a trăit unul dintre primele momente de dezamăgire, atunci când nu a reușit să treacă la faza națională a unei olimpiade de pian. Privind înapoi, nu-și amintește toate detaliile acelui episod, dar senzația de apăsare și presiunea resimțită ca adolescentă au rămas vii.
Simțeam că vreau să fug, să scap de ore, să nu mai fac nimic
Nu era vorba doar despre pian, ci despre întreg mediul competitiv în care era aruncată zi de zi: examene, repetiții nesfârșite, așteptarea de a fi mereu „bună la toate”. Într-o vreme în care sprijinul pentru sănătatea emoțională a copiilor era aproape inexistent, sensibilitatea Adei a fost pusă la încercare. Însă dincolo de aparențe, era o luptă interioară tăcută.
În clasa a VIII-a, între presiunea evaluării naționale și dilema participării la olimpiade, simțea că totul se transformă într-o cursă fără pauze. Își dorea doar o oră de respiro, o fereastră în care să existe fără să i se ceară nimic.
Nu eram genul care să chiulesc, dar voiam să fug, să nu mai merg la ore, să dispar pentru puțin timp.
Acea senzație de singurătate a apăsat greu asupra ei, cu atât mai mult cu cât nu simțea că are unde să-și descarce trăirile. Mult timp s-a judecat pe sine pentru această oboseală și lipsă de motivație, dar mai târziu a învățat să-și privească fragilitatea cu compasiune. Eram un copil. Nu știam ce se întâmplă, doar că trebuia să fac niște lucruri și atât. Acea perioadă dificilă a modelat-o, lăsând urme dureroase, dar și resurse nebănuite.
În loc să o facă să renunțe, experiențele din acei ani au pregătit terenul pentru schimbarea care avea să vină: descoperirea vocii și desprinderea de rigiditatea muzicii clasice.
Descoperirea vocii
Dacă la început clapele fuseseră o poartă spre visare, cu timpul, rigoarea studiului clasic a început să îi solicite o disciplină rigidă, în care Ada nu se mai regăsea pe deplin.
Apoi a venit momentul salvator, când și-a descoperit vocea și libertatea de a experimenta, de a lăsa emoțiile să curgă fără bariere tehnice atât de stricte.
Chiar dacă sistemul nu i-a permis să-și schimbe specializarea de la pian la canto, Ada a găsit în voce spațiul său de explorare. A continuat pianul până la finalul liceului, dar nu la nivelul de performanța de altădată.
În schimb, fiecare exercițiu vocal, fiecare melodie interpretată îi aduceau o bucurie nouă, ca și cum și-ar fi redescoperit locul în muzică. Încet, desprinderea de rigiditatea clasicului nu a însemnat o rupere, ci o transformare: pianul a rămas un fundament, iar vocea a devenit modalitatea prin care putea să-și afirme identitatea artistică.
Sensibilitatea ca semnătură
Ada este cunoscută pentru sensibilitatea pe care o transmite atât prin felul ei de-a fi, cât și prin muzica pe care o cântă. Este o trăsătură care îi definește prezența și care se simte în fiecare gest, în fiecare notă muzicală, ca un fir ce o leagă de publicul său.
Ea spune că această latură a venit din mai multe părți: moștenirea tatălui, un om al empatiei și al deschiderii către ceilalți, experiențele copilăriei și, mai târziu, întâlnirile cu scena și cu oamenii. Sensibilitatea nu i-a fost mereu ușoară, uneori făcând-o vulnerabilă, mai ales în anii de școală, când resimțea o presiune apăsătoare.
Cu timpul însă, a învățat să îmbrățișeze această fragilitate, darul care îi permite să ajungă la sufletul celor din jurul ei. Muzica i-a devenit spațiul în care sensibilitatea nu este judecată, ci celebrată. Fiecare concert, fiecare cântec devine o confesiune sinceră, prin care își împărtășește emoțiile și, totodată, creează punți către cei care o ascultă.
Întâlniri, revelații și daruri duse mai departe
Unul dintre momentele definitorii din traseul Adei ca artist independent a fost întâlnirea cu iubitul ei, Vlad. La vremea aceea, Ada preda muzica la grădiniță și oferea câteva ore particulare de pian, fără să-și propună să înceapă o carieră artistică proprie. Însă întâlnirea cu Vlad a schimbat totul. A simțit că împărtășesc aceeași viziune asupra artei și, oarecum, s-a regăsit în persoana lui.
Încă din seara aceea i-am spus că simt de mică faptul că ceva mai mare decât mine trebuie să se întâmple, mărturisește ea. Sprijinul și încrederea lui Vlad au fost scânteia care a transformat acel sentiment difuz într-o direcție concretă.
Împreună, au decis să încerce. Primul concert susținut la Cluj, chiar dacă fără piese proprii, a fost o adevărată revelație. Publicul a râs, a plâns și s-a emoționat odată cu ea, iar Ada a simțit pentru prima dată că acesta este drumul pe care vrea să-l urmeze.
A fost magic, împlinitor
Pentru ea, concertul a fost momentul care i-a dat cea mai mare încredere. Având ani de studiu, exercițiu și muncă nevăzută, drumul nu a fost lipsit de obstacole. Ca orice artist s-a lovit de mici prejudecăți. Chiar dacă, sunt avantaje la un job stabil și dezavantaje în a fi artist, Ada susține că nu există rețeta perfectă. Cu asta ne luptăm, să găsim un echilibru între un venit stabil și susținerea proiectelor noastre.
Un alt punct de cotitură important vine dintr-o legătură de familie. Mătușa Adei, sora tatălui ei, fusese și ea un talent precoce: interpreta muzică populară încă de la o vârstă fragedă și ajunsese să cânte pe scene mari, inclusiv la Cântarea României. Însă, din lipsa susținerii și din cauza unei căsnicii restrictive, a fost nevoită să renunțe la visul ei artistic.
Povestea ei a rămas pentru Ada o lecție de viață despre importanța libertății de a te exprima și despre cât de mult contează sprijinul celor de lângă tine. Deși mătușa ei nu mai este în viață, Ada simte că îi duce mai departe darul și visul, sub altă formă. I-a dedicat chiar și un cântec, scris înainte ca aceasta să plece, un omagiu prin care muzica devine puntea dintre generații și destinuri.
Viața de artist independent
Când vorbește despre începuturile sale, Ada îl menționează prima dată pe Vlad.
El a pornit singur pe acest parcurs de fotograf independent, și cred că a simțit mai profund decât mine greutățile acestui drum.
Pentru ea și Vlad, muzica și fotografia sunt sursa principală de trai, iar asta demonstrează că se poate, chiar dacă e dificil. Trebuie să fii ancorat, hotărât că asta vrei, și să-ți găsești sensul.
Dacă am un sens, totul devine mai clar
Totuși, apropierea lor a fost privită uneori cu scepticism. S-a lovit și de prejudecata că Vlad ar fi motivul pentru care a ajuns unde este în prezent. Ada recunoaște rolul important pe care el l-a avut în parcursul său, dar știe că fără experiența acumulată, anii de muncă și ce simt înăuntrul meu, n-ar fi putut să cânte el în locul meu.
Sprijin a găsit și acasă. Părinții artistei au înțeles drumul pe care l-a ales și l-au validat prin cel mai simplu lucru: liniștea de a o vedea fericită și bine.
Pasiunea rămâne motorul ei. Dacă ai pasiunea și râvna, nu poți să n-o urmezi, susține ea. Continuă prin a spune că asta îți dă motivația să muncești și să mergi mai departe. Tot pasiunea e cea care o face să creadă că artiștii mici, independenți, merită mai multă vizibilitate.
Din păcate, sunt mulți care pun suflet și muncesc enorm, dar rămân nevăzuți.
Echilibrul între libertate și stabilitate
Ada povestește cu emoție despre bunici și despre felul în care amintirile lor încă o însoțesc pe scenă. Piesa Iubește-mă încet este una din preferatele reacției, datorită modului în care Ada atinge profund mai multe teme sensibile.
S-a auzit live la Festivalul de Film și Istorii din Râșnov, în Biserica Evanghelică, un loc ce a fost încărcat cu emoție. Atunci când artista a intrat pentru prima oară în biserică, a avut impresia că o vede pe bunica ei datorită unuia dintre manechinele expuse,cu batic pe cap.
În timpul piesei, această imagine s-a conturat și mai puternic, trezind amintirea bunicii care îi spunea adesea să cânte cu vocea, nu doar la pian. M-am uitat în față și am simțit că e acolo.
În concerte, acest tip de trăire se amplifică și devine colectiv. E incredibil să vezi cum fiecare atinge propriile emoții și cum energia se ridică împreună, mărturisește ea. Publicul adesea este alcătuit fie femei care plâng, fie bărbați care își dau voie să fie vulnerabili, confirmând că sensibilitatea nu are gen, ci este parte din întreg.
Pentru Ada, aceste experiențe nu sunt doar descărcări emoționale, ci repere prin care găsește echilibrul dintre libertatea de a simți și nevoia de stabilitate. Muzica, relațiile apropiate și momentele de liniște devin împreună un spațiu sigur unde poate exista autentic, fără măști.
Disciplina creează spațiu pentru creativitate
Procesul de creație diferă de la un artist la altul și de la o persoană la cealaltă. Curiozitatea noastră a fost să aflăm cât este cât este disciplină în proces și cât e inspirație, întrebare la care și Ada se gândește adesea.
Recunoaște că este nevoie și de disciplină deoarece asta îi creează spațiul necesar creativității. Fie că își exersează creativitatea, menține consecvența în comunicare sau experimentează cu un instrument nou, precum looper-ul, Ada își găsește zilnic timp pentru muzica și proiectul ei.
Cred că acest „în fiecare zi” mi-a oferit o disciplină, mai mult sau mai puțin făcută conștient
Adevărata inspirație nu vine niciodată „din nimic”, ci se naște din ceea ce aduni și clădești în timp. Ada o descrie ca pe un aisberg: partea vizibilă, o piesă, un vers, o emoție transmisă pe scenă, este doar vârful lui. Sub apă, nevăzut, se află tot ce a trăit, tot ce a experimentat și a lăsat să o hrănească. De aceea, a învățat să fie atentă la ce consumă și la ce alege să lase să o influențeze.
Taina compoziție
O cărare șerpuită în interior, unde face mici opriri, caută scopul și sensul. Asta înseamnă pentru ea procesul de creație. Dacă îi vine un cuvânt în minte încearcă să observe unde o duce – asta e frumusețea compozițiilor și ce cred că mă atrage cel mai mult.
Lăsând improvizația să se împletească cu un fir narativ deja existent, Ada se așază la pian, își lasă degetele să alunece pe clape singure, iar din această înlănțuire de acorduri apare un dialog interior. O muzică ce prinde viață și hrană pentru universul ei creativ. Procesul acesta nu este doar despre ea, mărturisind că nu scrie doar pentru ea, ci este un fel de vas care se umple și se revarsă.
Prin concertele, întâlnirile și conversațiile cu fanii, emoțiile împărtășite cu oameni primește energia pe care o acumulează și pe care ulterior o dă mai departe cum știe ea mai bine, prin muzică. E un flux continuu, trăiri, cunoștințe, imagini și fragmente de viață trecute prin filtru ei, ce se așează în compoziții. Aceasta este frumusețea muzicii pe care o creează: este personală, dar și o punte între ea și ceilalți.
Consumi artă, devii artă
De la caligrafie la scris grafic, de la forme și culori, la un articol bine așezat în cuvinte, totul poate deveni o sursă de inspirație. Fiecare își lasă amprenta în viața sa și atinge o latură ascunsă, poate una care ajunge să se vindece.
La prima ascultare, o piesă poate părea simplă. Dar poate această simplitate are forța să deschidă uși din interior pe care s-a așternut praful sau nici nu le-am bănuit a fi închise. Astfel, ele pot declanșa o avalanșă de emoții, pot face să vibreze amintiri și temeri pe care noi nici nu le bănuiam.
Așa se nasc și întrebările ce ne „zguduie” liniștea, cum spune și Ada: de ce plâng atât de tare când aud cuvântul mama, de ce mă doare? De ce îmi este teamă să pierd și ce s-a atins în mine? Este mai mult decât un act artistic, este unul de vindecare reciprocă.
Ada visează ca în viitor să creeze exerciții prin care cei din fața ei să poată ajunge la aceste puncte sensibile, să-și pună întrebări, să lase emoția să curgă. Pentru ea, lacrimile nu sunt slăbiciune, ci semnul că ceva a vibrat și a ieșit la suprafață. Recunoaște că drumul până aici nu a fost lipsit de suferințe, unele despre care încă nu poate vorbi, dar fiindcă au venit la timpul lor, s-au transformat în lecții care au adus-o în acest punct: unul al bucuriei, al recunoștinței și al unei conexiuni adânci cu tot ce o înconjoară.
Noul EP – Trandafirii înfloresc anul acesta
Dau afară filtrat, asta e frumusețea compozițiilor, spune artista. Ideea această stând la baza noului ei EP ce a fost lansat pe 19 septembrie. Născut din nevoia de a ieși dintr-o monotonie creativă și de a explora teritorii noi, materialul cuprinde melodii care s-au născut firesc, ca un flux de emoții și trăiri interioare așternute pe clapele pianului.
Titlul EP-ului, inspirat de o pancartă zărită într-un târg, a devenit un simbol al rezilienței și al ciclului natural de înflorire, chiar și după o iarnă grea.
Fiecare piesă reflectă o latură diferită a acestei călătorii interioare: de la rănile nevindecate și fragilitatea exprimată în Nu mai știu să iubesc, o poveste pe care Ada nu a trăit-o personal, dar care s-a născut din poveștile și emoțiile celor din jurul ei, până la maturitatea iubirii împărtășite în Doar noi sau liniștea conștientă a finalului EP-ului, Iubește-mă încet.
Acest amestec de experiențe personale și colective arată o Ada mai matură artistic, capabilă să transforme atât propriile trăiri, cât și pe cele ale oamenilor întâlniți, în cântece ce devin punți între lumea interioară și cea exterioară.
EP-ul nu este doar o colecție de melodii, ci un pas firesc în evoluția Adei ca artist independent: un proiect care oglindește sensibilitatea, dar și forța ei de a se ridica, de a renaște și de a oferi mai departe povești ce ating sufletele ascultătorilor. EP-ul devine astfel atât un manifest al vulnerabilității, cât și o dovadă că muzica ei nu se oprește în granițele biografiei personale, ci se naște dintr-un univers mai vast de emoții, întâlniri și iubiri trăite direct sau prin ceilalți.
Ce rămâne după muzică
Pentru Ada, un concert nu înseamnă doar muzică, ci o experiență de regăsire. Ea își dorește ca oamenii să plece acasă mai liniștiți, mai ancorați în prezentul lor și cu speranța că, din haosul inevitabil al vieții, se pot naște momente de claritate și frumusețe. Ada Morar nu cântă doar pentru ea, ci pentru a deschide oglinzi interioare și pentru a arăta că, asemeni trandafirilor care înfloresc după ierni grele, fiecare dintre noi are puterea de a renaște și de a înflori.
EP-ul nu este doar un proiect muzical, ci este o invitație la introspecție și conectare. Lansarea acestuia a promis să fie un moment intim și emoționant, în care sensibilitatea, vulnerabilitatea și forța de renaștere care definesc muzica Adei.
În esență, muzica Adei Morar este un dialog continuu între interior și exterior, între emoțiile personale și cele colective.
Deci, dragă cititor, ce a atins în tine? Te gândești la frica de a pierde sau de a iubi?
Au fost Bianca Pîrcălăbescu și Roxana Papp, în conversație cu Ada Morar.
Imagine de copertă: Vlad Braga | bragovski