Cum arată un regizor care nu se declară artist? La prima vedere, Mihai Feflea pare un tip obișnuit, chiar genul de om care s-ar putea pierde ușor în mulțime. Tocmai în această discreție se ascunde o nevoie profundă de a spune povești prin film.
Între Londra, București, Oradea și un sat francez, între noodles și Godard, între proiecte care se fac și altele care nu se mai fac, Mihai își construiește drumul cu răbdare și curaj.
Asta nu e doar povestea unui tânăr regizor – e portretul sincer al unui om care învață să-și pună haosul în ordine și ideile pe peliculă. Te invit să îl cunoști!
Un băiat obișnuit, cu o cameră în mână
Mihai Feflea este regizor. În termeni largi, filmmaker. În practică, activează în mai multe direcții – de la film, la reclame și videoclipuri muzicale. „Mi-aș dori ca pe termen lung să fac doar film, dar momentan lucrez în mai multe zone,” spune el simplu, fără emfază.
„Fac regie. În engleză s-ar zice filmmaker sau director, în română e regie,” spune el, aproape cu un gest din umeri, ca și cum s-ar scuza că nu are o etichetă mai fancy pentru ceea ce face. „Dar nu fac doar film. Fac și reclame, videoclipuri… ce vine.”
Născut în Portugalia și crescut în Oradea, acum își împarte timpul între Londra, București și orașul în care a copilărit. iar dacă îl întrebi ce-l încântă cel mai tare la capitala britanică, nu stă prea mult pe gânduri: mâncarea. „Îmi place să mănânc. Noodles. Sunt mai buni ca în România.”
L-am rugat să se descrie în câteva cuvinte, iar reacția lui mi-a dat de înțeles că nu e o întrebare simplă. Asta nu pentru că nu știe cine este, ci pentru că probabil preferă să nu se încadreze într-un tipar anume.
Se consideră un tip obișnuit, dar încearcă în permanență să își iasă din zona de confort, spre a explora direcții cât mai curajoase în ceea ce privește munca lui. Creativ, dar nu chiar excentric, echilibrat între analitic și expresiv, pas cu pas, își construiește o voce regizorală aparte.
Deși toți prietenii lui l-ar contrazice, nu se consideră artistic.
Mă consider creativ, dar nu neapărat o fire boemă. Sunt mai degrabă un tip obișnuit, care încearcă să facă lucruri crazy, artistic, estetic. Mi-ar plăcea să mă cunoști și să zici: Ah, ok, a regular guy.
Absolvent de mate-info bilingv, își asumă gândirea tehnică, însă încearcă mereu să facă loc și „artisticăraiei” – cum îi zice el, cu o ironie blândă. Recunoaște că nu s-ar fi văzut niciodată activând în domeniul real și că, oarecum, latura umanistă a fost mereu o parte din el.
Poate că exact aici e farmecul lui Mihai Feflea: în contrastul dintre imaginea „băiatului obișnuit” și curajul cu care sapă în nebunia creativă. Între o farfurie de noodles și un storyboard pentru următorul proiect, Mihai construiește ceva ce nu se vede la prima vedere. Dar dacă stai să-l asculți – și poate și să-l vezi în acțiune – începi să înțelegi: omul ăsta nu doar face regie. El trăiește cu ochii într-o poveste.
Un vis conturat din rațiune, nu din romantism și fuga de un sistem care nu promitea nimic
Mihai nu s-a trezit într-o zi cu revelația că vrea să fie artist. Parcursul lui către regie a început cu o joacă, undeva pe la vârsta de șapte ani, când a descoperit fascinat camera pe casetă a tatălui său. A continuat cu zece ani de baschet – „dar nu, nu voiam să fiu baschetbalist” –, și visul de a ajunge în NBA, abandonat rapid.
Foarte mult timp era clar că filmul e pasiunea mea numărul unu.
Decizia de a urma regia ca drum profesional s-a conturat abia în liceu. În clasa a zecea a participat la un concurs de scurtmetraje și a scris primul său scenariu. Și-a convins prietenii să joace în film și i-a recompensat cu meniuri de la McDonald’s. Experiența a fost suficientă cât să-i confirme direcția.
Drumul spre Anglia n-a fost dictat de un vis romantic de a pleca din țară, ci a fost urmarea unui calcul realist, făcut în contextul oportunităților și limitărilor de moment. A prins ultimul val de dinaintea Brexitului și astfel a beneficiat de împrumutul guvernamental, care i-a acoperit taxa de școlarizare. Recunoaște că a fost privilegiat și ca părinții săi să îl poată sprijini cu cazarea. Altfel, spune clar: „Nu m-aș fi dus.”
Nu a exclus niciodată potențialul educației din România, însă perspectiva unei cariere în film părea limitată: industria greu de pătruns, subfinanțată – dacă până și Cristi Puiu a avut nevoie de șase ani să finanțeze un film filmat într-un apartament, ce șanse reale ar fi avut un tânăr regizor la început de drum? – și școlile de film rigide în abordare.
„Spre exemplu, multe din filmele care ieșeau din UNATC mergeau în direcția realismului social. E o zonă importantă, dar nu era ce mă interesa pe mine.” Pe lângă asta, scandalurile publice legate de corupția din sistem l-au făcut să ezite.
Londra nu a fost prima opțiune. Ar fi preferat poate Parisul sau Roma, atras de sensibilitatea cinematografului european, dar limba a fost o barieră – engleză era singura pe care o vorbea fluent.
La facultate a aplicat cu un portofoliu care includea un scurtmetraj, un eseu despre filmul preferat și o analiză de film. Ofertant din punct de vedere analitic, „Birdman” a fost alegerea principală. Tehnica de filmare, influențele din Fellini și Godard, dar și legătura subtilă cu Rope al lui Hitchcock, i-au oferit cadrul ideal să demonstreze că pasiunea sa pentru cinematografie e susținută de o înțelegere solidă a istoriei filmului.
Multe filme clasice au sens doar dacă ești deja pasionat de cinema. Altfel, e greu să rezonezi cu ele.
Între timp, gusturile i s-au rafinat, și totuși admite că și acum i-ar fi dificil să se oprească la un singur titlu.
Libertate creativă cu prețul singurătății
Mutarea din vestul României în inima metropolei britanice ă a fost, pentru Mihai, un pas uriaș – și nu doar în plan geografic. Acolo a găsit un spațiu de exprimare mult mai liber, o scenă deschisă, permisivă, care l-a ajutat să își formeze o perspectivă complet diferită asupra lumii.
Diferența la sistemul universitar britanic, spune el, a fost absența presiunii de a se alinia unei anumite școli stilistice. A primit resursele și spațiul necesar să își definească singur traseul artistic, fără o direcție impusă.
E o libertate pe care crezi că o vrei la 19 ani.
Această libertate a venit la pachet cu anumite provocări: lipsa unui mentor care să îl îndrume îndeaproape și un sentiment de singurătate creativă. Totuși, experiența internațională pare să se fi transformat într-un atu. Activând acum și în România, simte că studiile din afară îl fac să pară, în ochii celorlalți, „ceva mai exotic”.
Învățând din culisele marilor producții
Hotărât să facă pași curajoși spre industria în care își dorea să crească, Mihai nu a așteptat ca oportunitățile să îi bată la ușă. În al treilea an de facultate și-a înființat propria firmă, Full House Films, însă nu din ambiția de a construi un imperiu de producție, ci mai mult pentru a se asigura că lucrează în legalitate. A început cu videoclipuri low-budget, brand videos, care ulterior s-au transformat în reclame.
Am făcut și montaj, am lucrat și în post-producție, dar cel mai mult m-am bucurat că am reușit să prind câteva joburi ca asistent de producție la filme de lungmetraj. E foarte greu să intri acolo.
Două dintre aceste experiențe au rămas adânc întipărite în memoria lui: un film de acțiune cu John Cena în prim-plan, unde a văzut elicoptere, explozii și cascadorii la scară mare, și „Bugonia”, noul proiect al regizorului Yorgos Lanthimos, cu Emma Stone protagonistă. „Faptul că am fost acolo, pe acel set, e suficient pentru mine.”
Nu vă imaginați că era o muncă glamour: împărțea cafele, făcea liniște pe platou și îndeplinea mici sarcini administrative. Dar pentru cinefilul din el, astfel de momente, în tăcerea observației, sunt un adevărat privilegiu. „Nu pot să spun că învăț cine știe ce pentru regie, dar mă umple sufletește.”
Robert Eggers a zis-o cel mai bine – regizorul e, de fapt, cel mai puțin experimentat om de pe platou. Face un film o dată la câțiva ani. În schimb, un electrician sau un sunetist face minim două filme pe an. Au văzut mai mult, au trăit mai mult din realitatea filmului.
O carieră în progres și pași mici spre marile ecrane
A continuat să jongleze cu diverse formate, dar rămâne profund atașat de scurtmetraj: „Cred că e la fel pentru orice regizor care e interesat de film.” Este pe deplin conștient de provocările unei industrii competitive, care cere adaptabilitate și dedicare constantă, indiferent de amploarea sau natura proiectului.
Anul acesta speră să adauge două noi scurtmetraje în portofoliul său, ca parte dintr-un plan mai amplu de a ajunge în cele din urmă să realizeze un film de lungmetraj. Obstacolele nu lipsesc, iar unul dintre cele mai mari este accesul la finanțare: „Este foarte greu să strângi fonduri pentru scurtmetraje.”
Reclamele, în schimb, beneficiază de bugete semnificativ mai mari, oferindu-i acces la echipamente, recuzită și resurse pe care nu le-ar avea în alte contexte. Acestea reprezintă oportunitatea ideală pentru a-și perfecționa abilitățile și pentru a experimenta, lucrând alături de echipe de producție extinse.
Cu toate astea, comparativ cu celelalte formate, reclamele nu îl stimulează atât de tare din punct de vedere artistic. Videoclipurile muzicale, pe de altă parte, au devenit pentru el adevărate exerciții de stil: „Încerc să le fac cât mai filmice.”
Greatest Hits: Proiecte Regizorale Edition
Fără să stea pe gânduri, mi-a dat primul răspuns: videoclipul muzical pentru piesa Păsări Migratoare, a lui Killa Fonic. Însă despre asta vom vorbi, pe larg, puțin mai încolo.
Un alt proiect de suflet, care ocupă un loc special în topul lui Mihai, este un documentar realizat într-un sătuc francez, pe vremea lockdown-ului. Izolarea în satul natal al fostei iubite, totodată colega sa de facultate, a fost catalizatorul acestui portret intim, conturat după două săptămâni de observație minuțioasă, cu doar o cameră DSLR și un microfon micuț la purtător.
Armand Avril, un pictor în vârstă de 94 de ani, părea să fi trăit o viață parcă desprinsă din paginile unei cărți de istorie. Martor la al Doilea Război Mondial, fiu al unui fost deținut politic, Armand a avut o viață plină de culoare, din care nu au lipsit relațiile amoroase tumultoase: „Unele dintre iubitele sale erau încă în viață, și le-am filmat și pe ele. A fost fascinant să descopăr cum vedea el arta și procesul creativ.”
După un an întreg dedicat montajului celor 30 de ore de materiale de brut, Mihai a finalizat un proiect riguros și bine realizat. Întregul proces nu doar că i-a consolidat abilitățile tehnice, dar l-a îmbogățit profund și pe plan personal.
A fost o experiență care m-a transformat sufletește.
Apropo de bugetele generoase alocate reclamelor, Mihai menționează una cu tematică de Crăciun, realizată pentru MOTH Drinks. Spune că e cea mai reușită din portofoliul lui, din punct de vedere tehnic, și asta datorită bugetului.
La polul opus, videoclipurile muzicale își fac și ele loc în clasificarea Greatest Hits. Filmarea clipului pentru piesa Candy, a celor de la The Gulps, a fost o adevărată aventură. Un buget de 500 de lire și o serie de incidente neașteptate pe platou au construit “cea mai punk filmare” din viața lui Mihai.
S-au bătut înainte de filmare, unul și-a rupt degetele, altul a fost împins pe scări, toți erau pe calmante… și cumva am reușit să scot energie maximă de la niște oameni aflați în condiții dezastruoase. În ciuda provocărilor, totul a fost filmat one-take, cu o cameră statică.
There you go: creativitate sub presiune.
Stilul care „nu există”: despre estetică, instinct și refuzul etichetelor
Când vine vorba de identitate vizuală și stil regizoral, Mihai preferă o abordare fluidă, lipsită de reguli prestabilite sau repere fixate cu rigla.
Spre deosebire de cineaști ca Wes Anderson – al cărui stil meticulos îl admiră –, care își asumă conștient estetica, cu încadrări simetrice, mișcări de cameră doar pe șină și o paletă cromatică distinctivă, Mihai spune că nu lucrează după reguli clare.
Din afară, producțiile sale sunt adesea văzute ca fiind „artsy” sau „foarte colorate”. I s-a spus de multe ori și deși nu se grăbește să își revendice o etichetă, nu neagă că apare o anumită coerență vizuală în estetica proiectelor sale: culorile saturate, prezența roșului și poate chiar nostalgia vizuală transmisă de filmarea pe peliculă.
Așa începe să se contureze o semnătură: una, poate, mai subtilă, dar deloc mai puțin recognoscibilă.
Ordinea creativității aparent haotice
Creativitatea vine în valuri, care se retrag uneori. Toamna e un sezon fertil, iar primăverile și verile care nu-l „țin în casă” tind să fie mai seci.
În fond, Mihai se bazează pe instinctul creativ, dar nu în totalitate. A învățat să prindă din zbor și să își pună pe hârtie ideile, în așa fel încât atunci când se lovește de un blocaj creativ, să poate transforma viziunea în practică. Ideile valoroase sunt bine structurate într-un sistem prin care face ordine în haosul inspirației.
La început nu făceam asta. Am văzut mulți oameni care zic să-ți notezi, și când am început s-o fac, mi-am dat seama cât de mult mă ajută.
Îl dă exemplu pe Radu Jude, care pare să construiască filme întregi dintr-un colaj de note, referințe culturale, meme-uri și fragmente disparate de gânduri. „E clar că e o adunătură din notițele lui, pe care știe foarte bine să le ordoneze.”
Colaborări, simetrii și matematica instinctului
Chiar dacă, recunoaște și el, nu e încă în poziția de a refuza oferte în masă, își alege colaborările cu grijă, ghidat de câteva repere simple. Nu ține o listă de red flags, dar consideră esențiale două elemente: potențialul proiectului și compatibilitatea creativă.
Colaborările bune, în viziunea lui, înseamnă teren fertil pentru construcție. Muzica trebuie măcar să prezinte o structură muzicală care să îi stârnească imaginația – e singura cale prin care simte că are spațiu de joc, loc în care să-și lase amprenta.
Chiar dacă nu e sută la sută pe gustul meu, dacă o piesă are o structură interesantă, îmi dă și mie ocazia, narativ, să am o structură interesantă.
Dacă sunt bifate ambele criterii, cu atât mai bine!
Exemplul vine imediat: colaborarea cu Killa Fonic. Nu doar că i-a plăcut piesa, dar a fost captivat de felul în care era construită: un echilibru între refren, bridge și strofe care l-a inspirat să păstreze simetria în construcția videoclipului, atât în locații cât și în firul acțiunii.
Pentru el, această abordare nu ține doar de instinct artistic, ci are o componentă logică, aproape matematică.
Nu e o chestie creativă, e o chestie matematică. Asta este, trebuie să accept…
Păsări Migratoare: un statement pe peliculă
Videoclipul piesei Păsări Migratoare, a lui Killa Fonic, nu a reprezentat doar un prim pas în industria muzicală românească, ci și ocazia de a transmite un mesaj clar despre direcția sa artistică, ceva ce nu prea se face, un statement asumat.
„Mi-am dorit să fac ceva diferit, ceva ce nu se filmează în mod normal la noi”, spune el. Și chiar așa a fost: peliculă, echipă mare și o filmare „ca la carte”.
A fost și prima lui colaborare cu Killa Fonic, un artist pe care îl admiră de mult timp. L-a contactat direct, spunându-i că îi place muzica lui, iar răspunsul a venit natural: „Și mie îmi place ce faci tu.” A urmat un dialog constant, timp de câteva luni, în care cei doi au explorat idei și-au pus bazele unui proiectului Păsări Migratoare.
Dar visul „ca la carte” s-a lovit rapid de realitățile din industrie. A înțeles mai bine de ce mulți regizori din România sunt nevoiți să fie one-man show – regizează, filmează, editează, totul cu un buget limitat:
E greu să faci ca proiecte ambițioase să se întâmple în timp scurt și cu buget limitat. Și e și mai greu să fii ambițios cu fiecare proiect.
Cea mai mare provocare? Fără îndoiala, filmatul pe peliculă. A găsit doar două camere funcționale în București, dintre care una a prezentat defecțiuni la teste. A rămas cu una singură, din anii ’70, sensibilă la frig, cu mecanisme care cedau uneori fix în mijlocul unei scene: „Nu prea ai voie să greșești. Ai peliculă limitată, repeți mult, tragi doar când ești sigur.”
Dincolo de efortul tehnic și artistic, Mihai vorbește cu mult respect despre colaborarea cu Killa Fonic. Îl consideră unul dintre cei mai versatili artiști din România, un muzician care nu se teme să experimenteze și care e „clar o fire artistică”. O fire care, în interacțiunea directă, îl inspiră:
Cu mine nu-i așa, nu mă simt neapărat artist și nici nu-mi doresc asta, dar cu Killa chiar am învățat multe – și ca artist, dar și ca filosofie de viață.
Clipul a fost mult mai mult decât un simplu debut în peisajul local; marchează începutul unui drum pe care Mihai îl privește cu ambiție, mai ales că acum și-a strâns în jurul lui o echipă de profesioniști: „De aici înainte, vedem ce mai putem demonstra.”
Între timp, colaborarea cu Killa Fonic a căpătat și mai mult avânt, iar Mihai a regizat și cel de-al doilea clip pentru artist: Toshiro Mifune aduce un omagiu legendarului Akira Kurosawa și moștenirii sale cinematografice inconfundabile.
Industria în tranziție, între artă, business și public
Mihai vorbește deschis despre schimbările pe care le-a observat în industria cinematografică din România „Nu mi-am schimbat opinia despre industrie, dar despre oamenii din ea, da. Încă nu sunt de acord întrutotul cu anumite atitudini, dar încep să înțeleg mai bine eforturile lor, de ce aleg să lucreze într-un anumit fel”.
Experiența trăită în afara țării a fost un moment de cotitură. A plecat într-o perioadă în care în România se produceau puține filme, majoritatea orientate spre zona de artă. Astăzi, Mihai urmărește cu interes diversificarea peisajului cinematografic local – de la producțiile de autor la cele comerciale – și crede că filmul românesc, în ansamblu, ar avea de câștigat dintr-un marketing mai asumat, așa cum se întâmplă în cazul unor titluri larg accesibile, precum Teambuilding.
Mi se pare foarte important că există, pentru că arată că se poate face business din film, că se poate atrage public, că filmele pot fi marketate bine.
Nu e vorba doar de cifre, ci despre cum se construiește un ecosistem in jurul acestor filme comerciale. Realitatea e că aduc oameni înapoi în sălile de cinema și chiar dacă nu sunt toate pe placul lui, le vede ca fiind un semn al revitalizării industriei care până de curând părea încremenită într-o singură direcție:
Înainte, doar cinefilii mergeau la filmele românești. Restul publicului nici nu știa că există sau nu se simțea invitat să participe.
Aici atinge un punct sensibil: „Au fost promovate într-un mod atât de elitist, încât publicul larg nu s-a simțit niciodată chemat”, explică el. „Când de fapt, cred că foarte mulți oameni s-ar bucura de ele, dacă le-ar descoperi.”
„Evident că, dacă ești un artist adevărat, nu te gândești la bani în primul rând. Dar tot cred că ar trebui să îți dorești ca filmul tău să ajungă la cât mai mulți oameni.” Nu e despre validare, ci despre impact, iar când va veni momentul să facă un film de lungmetraj, asta își dorește.
Drumul printre regizori: De la sobrietate la tupeul stilistic al coiosului Godard
Când îl întrebi pe Mihai ce regizori îl inspiră, nu-ți va da o listă simplă. După cum spune el, totul vine în valuri, în etape: „Prima oară te lovești de Tarantino, Scorsese, Coppola – regizorii ăia care îți arată că filmul poate fi altceva decât ce vezi la televizor”.
De la acești piloni, gateway directors, sau cum vrei să îi numești, ajungi inevitabil la fundație: „Te uiți la ce i-a inspirat pe ei: Tarkovski, Fellini, Godard, Bergman, Visconti, Truffaut, Hitchcock, Welles. Acolo înțelegi cu adevărat ce înseamnă influența, ce înseamnă revoluția în cinema. Sunt genul de filme care au schimbat totul.”
După un timp, începi să te apropii de filme care poate nu se regăsesc în topurile IMDb și nici în filmografia pentru admitere, dar care rezonează foarte mult cu felul tău de a gândi: „Îmi place foarte mult Leos Carax. Holy Motors, Mauvais Sang… sunt filme super meta, creative, nu știi niciodată ce se întâmplă peste 5 minute. Și da, sunt și un pic pretențioase, dar exact cât trebuie ca să nu te enerveze. Aici s-ar încadra și filmele Juliei Ducournau sau ale fraților Taviani.”
Pe aceeași listă intră și Pedro Almodóvar, pe care îl admiră pentru sensibilitate, estetică și, mai ales, pentru complexitatea personajelor feminine: „Are cele mai mișto personaje feminine din toate filmele, ever.”
La capitolul scenariu, Noah Baumbach este printre favoriți: „Mi se pare unul dintre cei mai buni scenariști”. Îl completează Andrea Arnold, regizoare britanică apreciată pentru realismul dur și observațiile sociale fine – „filmul ei Bird a fost preferatul meu de anul trecut”.
Totuși, dintre toți aceștia, un nume iese în evidență, purtând o etichetă greu de uitat: Jean-Luc Godard. Curajos? Prea simplu. Obraznic? Nu chiar.
Mi se pare cel mai coios regizor. Și cel mai liber. A avut curajul să experimenteze în momente ale carierei în care alții au devenit mai conformiști.
Lansarea ca proces și nervii care țin totul în picioare
Am fost curioasă să aflu de la Mihai ce i se pare mai complicat – să pătrunzi în industrie sau să-ți păstrezi autenticitatea odată ajuns acolo. Râde puțin, după care spune: „Eu încă mă lansez.” Recunoaște că începutul e dificil, dar miza cea mai mare vine abia după: „Și mai greu mi se pare să nu te repeți după ce o faci. Să rămâi relevant, să continui să spui ceva valoros, și la 30, și la 40, și la 80 de ani.”
Admiră regizorii care reușesc să facă asta. Scorsese, de pildă, și capacitatea lui de a se reinventa constant sunt pentru el exemplul suprem: „Să faci filme de referință la 80 de ani, așa cum făceai și în ’70 sau în ’90? Asta chiar e ceva ieșit din comun.” Îi vine în minte și Agnès Varda, un simbol al curajului artistic.
Când vine vorba de a renunța, Mihai e ferm: „Nu-mi stă în fire.” Sigur pe drumul lui, știe că traseul e lung și nu se grăbește:
Majoritatea regizorilor scot primul film pe la 30 și ceva de ani. E graficul normal. Apoi am citit biografia lui Godard și am înnebunit un pic – că zicea că toți cei din Noul Val Francez voiau să facă primul film până la 25, ca Orson Welles cu Citizen Kane, că aia e vârsta ideală… eu sunt fix la limită acum.
Până acum, nu a resimțit niciodată acea „acreală”, dar a trecut prin episoade intimidante, mai ales în Londra, unde industria pare atât de vastă încât „te apucă un pic panica”. În România, lucrurile par ceva mai accesibile, dar dificultățile nu întârzie să apară nici aici.
În final, tot la reziliență se ajunge:
Dacă ai nervii să continui și nu mori de foame, reușești la un moment dat. Dacă ai ceva de zis. Iar eu… am nervi.
Ce urmează: proiecte, discreție și încredere în drum
Întrebarea despre planurile sale de viitor e previzibilă și, totuși, Mihai ezită. Îmi dă de înțeles că nu din lipsă de proiecte, ci dintr-o reținere câștigată cu timpul: „Nu e că nu pot să zic, nu e vreo clauză de confidențialitate… ci mai degrabă o lecție pe care am învățat-o.”
Nu se consideră o persoană superstițioasă, dar a ajuns să evite să vorbească despre proiectele în lucru. În faza incipientă, sunt încă fragile, iar prea mult entuziasm exprimat s-ar putea să le fractureze înainte să prindă contur: „Toți regizorii pe care îi cunosc fac asta – nu zic nimic până nu e bătut în cuie.”
La început, era altfel. Obișnuia să povestească deschis despre planurile lui, până când două dintre cele mai importante proiecte s-au năruit devreme.
După aia, toată lumea mă întreba: ‘Ce s-a întâmplat cu clipul? Dar cu filmul?’ Și doare să tot repeți.
Nu cred că e frică de eșec, ci mai degrabă protejarea unui spațiu interior.
„La început eram dărâmat de fiecare refuz. Încet-încet, mi-am dat seama că e normal, că sunt o grămadă de motive pentru care un proiect nu se mai face, chiar dacă ideea e bună: poate nu mai sunt bani, nu mai e momentul, poate artistul simte altceva… se întâmplă.”
Vorbește cu o oarecare reținere, însă e clar că Mihai nu stă pe loc. Nu promite nimic, dar e vizibil că există planuri – poate mai multe decât lasă să se vadă:
Dacă totul merge bine, sper ca anul ăsta să filmez două scurtmetraje. Nu zic că ies, dar dacă le filmez, știu că sunt pe drumul cel bun. Spre mai bine. Spre film.
Trage aer în piept, zâmbește și încheie simplu: „Să ne ajute Dumnezeu.”
Dacă nu film… atunci ce?
– Știu că e absurd, dar dacă mâine n-ai mai face film, ce ai face? Sau într-o altă viață, ce ai fi fost?
– Mi-ar fi plăcut foarte mult să știu să fac muzică. Dar n-am talent muzical, deci out-of-discussion.
Poate tocmai de-asta îi plac videoclipurile muzicale – acolo simte că poate contribui, că poate atinge muzica vizual, chiar dacă nu o compune.
„Dacă aș fi avut calitățile, da, clar muzică. Dintre toate artele, aș fi ales muzica. Adevărul e că nu mi-am dorit neapărat să fiu artist. Acum, de exemplu, citesc multă psihologie, pentru film, pentru a înțelege oamenii și mi se pare că m-aș fi dus în direcția aia.”
Cu un zâmbet ironic, se întoarce cu gândul la anii de liceu: „Absolventul de mate-info bilingv s-ar fi dus pe uman. Pe real nu m-aș fi dus pe nimic, sincer. Nu pot să-mi imaginez vreun domeniu pe real care chiar să mă fi atras.” Zice că întreaga sa generație a fost ghidată spre „ce are piața de muncă nevoie” și pot confirma că multe generații mai târziu, din păcate, realitatea e aceeași.
Experiența londoneză i-a oferit și un soi de revelație personală:
Deși am o înclinație clară spre vizual, filmele mult timp le-am gândit literar. Le analizam ca la bac, pentru că doar asta știam. Așa fusesem educat.
Provenind din țări în care educația media începe devreme, colegii lui păreau să fie cu un pas înainte la acest capitol: „Aveau un aparat de interpretare vizuală pe care eu abia acum, în timp, am început să-l dezvolt.” Atunci a înțeles pe propria piele cât de necesară este intorducerea educației media în sistemul educațional românesc.
Să te asiguri că vrei cu adevărat
Pentru Mihai, regia nu a fost niciodată un simplu moft și nici o alegere făcută la întâmplare. Consideră că nu e de ajuns să ți se pară cool ideea de a fi regizor pentru a-ți putea lua un astfel de angajament – trebuie să înțelegi ce implică.
E un drum profesional care cere asumare totală, pentru că implică efort și sacrificiu. Tocmai de aceea, primul sfat pe care l-ar da oricui vrea să pășească pe acest traseu este să-și pună o întrebare simplă: este asta ce îți dorești cu adevărat? Altfel, riscul de a te pierde pe parcurs e inevitabil.
Odată ce ai luat decizia, contează enorm să înveți să îți cultivi răbdarea. Nu toți regizorii își fac debutul la 25 de ani și nici nu trebuie. Important e să rămâi aproape de pasiunea ta și să continui să lucrezi în aria ta de interes. Cum spuneam și mai devreme, Mihai a făcut și „lucruri pe lângă”, însă întotdeauna au fost strâns legate de universul cinematografic – montaj, fotografie, videografie.
Chiar și în timpul liber, viața lui se învârte în jurul poveștilor, dar aici reușește să facă distincția între profesional și personal: merge la concerte, citește, joacă baschet, se plimbă sau savurează un bol de noodles. Îi plac ieșirile cu prietenii și călătoriile, iar toate aceste experiențe, oricât de „puțin profesionale” ar părea, contribuie la felul în care se formează ca regizor.
Pentru că, spune el, orice trăire personală ajunge, într-un fel sau altul, să se reflecte în ceea ce creezi. Important e să nu te oprești. Să continui.
A fost Sara Simionescu în conversație cu Mihai Feflea.
Imagine de copertă: