Pe coridoarele Facultății de Teatru și Film din Cluj-Napoca, unde pașii grăbiți, emoțiile și visurile studenților la Actorie conturează o lume aparte, am descoperit patru tineri, cu patru povești diferite. Ce au în comun cu toții, este determinarea de a-și transforma visul în misiune de viață și sacrificiile care vin la pachet cu ea. Următoarele mini-portrete vă vor dezvălui ce înseamnă să fii artist într-o lume în care trebuie să lupți pentru autenticitate și cum te regăsești între ore nesfârșite de repetiții și ropote de aplauze.
Neculae Nemerenco, 21 ani – Glodeni, Republica Moldova
Colea, așa cum îi spun colegii și prietenii, a fost atras în universul actoriei în timp ce se uita la serialul Victorious, pe Nickelodeon. Stilul nonconformist și pasiunea molipsitoare cu care povestea unul dintre personaje, profesor de actorie, despre meseria sa, i-a captat întrutotul atenția: „Povestea niște lucruri super mega interesante despre cum trebuie să faci să fii natural și credibil pe scenă. M-a inspirat să fac și eu acest pas.”
Din Republica Moldova în România, de la Glodeni la Cluj-Napoca: așa și-a început Colea drumul în acest domeniu. Este student în anul II la Facultatea de Teatru și Film, specializarea Actorie. Ne povestește că primul an de studii a fost nu tocmai ușor. Încă din primele săptămâni de facultate, atât el, cât și colegii lui, au început să resimtă repercursiunile programului încărcat și al nopților nedormite. Știe, însă, că toate acestea sunt cu un scop și anume să devină un profesionist în domeniu.
Cea mai mare provocare pentru el a fost, și încă este, să scape de inhibiții: „La unele am reușit, la altele încă lucrez.” A început cu timpul să își dea seama de anumite ticuri verbale pe care le are, unele specifice accentului său moldovenesc.
Tu trebuie practic să ajungi un fel de foaie albă pe care să contruiești apoi de la 0 pentru fiecare rol pe care îl interpretezi.
L-am întrebat dacă a învățat vreo tehnică de a-și reprima astfel de reacții atunci când e pe scenă. „Încerc să fiu prezent.” Soluția nu este să își reprime gândurile și emoțiile, ci să le canalizeze în construirea personajului pe care îl interpretează. În același timp, se străduiește să rămână autentic, fiind conștient că unicitatea fiecărui actor dă naștere interpretărilor distincte ale oricărui personaj: „Niciodată nu o să fie doi Hamleți la fel.”
Oare, dobândești autenticitatea? Pentru Neculae, facultatea reprezintă mai mult decât un loc de învățare – este un atelier de dezvoltare multidimensională, care îl șlefuiește pentru a ajunge un actor capabil să se adapteze oricărei situații și să jongleze cu diverse abilități. De la dans și clasicul canto, până la scrimă, articularea precisă a cuvintelor și pași de step, facultatea îi asigură un fundament solid de aptitudini practice. Totuși, dincolo de acestea, îi oferă și un spațiu de dezvoltare creativă: „E un loc în care nu mi-e frică să încerc lucruri noi, un loc în care îmi dau seama ce funcționează pentru mine și ce nu.”
Cu un secol în urmă, actorii învățau meserie direct pe scenă, deoarece, a avea acces la școli specializate însemna un proces lung și costisitor. Facultatea de astăzi vine să scurteze acest drum și formează profesioniști pregătiți să intre pe piață la sfârșitul studiilor. Poate vă gândiți dacă actoria de teatru îi pregătește pentru marile ecrane. Ei bine, Colea ne explică cum o simplă privire, respirație subtilă sau nuanță emoțională contează în film. „Sălile de teatru sunt mult mai mari, spectatorii sunt mult mai la distanță, iar tu trebuie să faci gesturi mult mai mari și mai expresive, pentru a te asigura că sunt vizibile până și pentru spectatorul din ultimul rând. Pregătirea e diferită.”
Cel mai mare vis al meu în actorie nu este să devin eu actor sau să ridic eu industria, ci doar să o să o fac să își dea seama de anumite lucruri.
Colea nu visează la faimă sau strălucire personală. Deși este conștient că nu va revoluționa industria de unul singur, speră că măcar va reuși să tragă un semnal de alarmă asupra aspectelor care nu funcționează așa cum ar trebui. Dacă parcursul său în actorie va duce la o schimbare, chiar și mică, ar fi profund satisfăcut. Până atunci, speranța că acest vis poate deveni realitate îi este suficientă pentru a merge mai departe.
El vine cu două sfaturi pentru viitorii colegi de breaslă. „Să discute cât mai mult cu oameni care sunt deja la facultăți de actorie, pentru că este esențial să înțeleagă ce presupune această experiență.” Totodată, îi încurajează să petreacă timp de calitate, pentru că odată ajunși pe băncile FTF-ului, programul încărcat nu îți mai permite să te bucuri de o lectură interesantă, de timp cu familia sau de ieșiri cu prietenii.
Delia Heredea, 20 ani – Baia Mare
Când era în clasele mici, Delia a cunoscut o persoană care avea să-i schimbe perspectiva asupra viitorului – un prieten al surorii sale. Își amintește clar cum acesta obișnuia să îi vorbească într-un ton ascuțit: „Făcea o voce de spiriduș când vorbea cu mine și mă emoționa sincer.” De-a lungul anilor, a păstrat acea amintire aproape de suflet, până când a aflat că poate transforma această emoție într-o profesie.
Am simțit o fericire autentică, ca și cum aș fi descoperit un secret de mult ascuns.
De atunci, a pornit în drumul către lumea pe care o admira atât de mult. Delia vine din Baia Mare și este la rândul ei studentă în anul II la Facultatea de Teatru și Film din Cluj-Napoca. Subscrie la spusele colegilor ei când vine vorba de provocările primului an de facultate, însă recunoaște că a fost extrem de benefic pentru creșterea ei pe plan personal: „Am învățat cât de important e să ai dorință de cunoaștere.” Pentru ea, principala dificultate a fost să se adapteze noului stil de viață, departe de familie.
Practic, am lăsat o parte din mine în urmă.
Tuturor ne este greu să renunțăm la lucrurile cu care suntem familiarizați, să acceptăm riscuri, să ne schimbăm… iar Delia știe că toate acestea sunt necesare pentru a face loc unei noi versiuni a noastre. „Trebuie să renunți la unele lucruri ca să faci loc altora noi.”
Înainte de a urca pe scenă, Delia își pune gândurile în ordine, urmând să se debaraseze complet de ele, pentru a putea intra în rolul personajului. Caută siguranță în privirile colegilor ei și asta o ajută să se detensioneze. „Odată ce pășesc pe scenă și încep să interpretez, nu mai am timp să mă gândesc la altceva.” Cu toate acestea, ca orice actor, a întâmpinat și anumite blocaje pe scenă: „Nu mă lăsau să gândesc limpede sau să îmi dau frâu liber emoțiilor și astfel, gândeam și acționam plastic.” Cea mai mare provocare de până acum a fost să se pună în pielea unui copil. Timpul, odihna și sprijinul oamenilor apropiați au ajutat-o să depășească aceste momente dificile.
„În general, faptul că ai luat parte la atâtea cursuri și workshopuri îți dă un plus de încredere că nu vii cu mâna goală.” Delia consideră că facultatea îi pune la dispoziție instrumentele necesare pentru a face față domeniului teatral și că deprinderea tuturor acestor abilități tehnice o disciplinează.
Visul ei? Să joace în fața unei săli pline și să reușească să se conecteze cu publicul prin jocul scenic. Nu are încă un scop bine definit când vine vorba de carieră, dar e sigură de un lucru: „Vreau să schimb niște lucruri în oameni și lumea să mă cunoască pentru asta.”
Sfatul Deliei pentru viitorii studenți la actorie este simplu, dar profund:
Dați-vă voie să greșiți.
Maria Ursu, 21 ani – Brașov
Pentru mulți, întrebarea „Ce vrei să te faci când o să crești mare?” trece neobservată, însă pentru Maria a avut mereu o importanță aparte. Ea ne povestește cum încă din copilărie, mai exact de la grădiniță, știa încotro își dorește să meargă: „Eu spuneam că vreau să mă fac vedetă, încă de atunci mie îmi plăcea să fac lucruri și oamenii să se uite la mine.” Plecând de la acest vis, a realizat cât de diferită este de sora ei cea mare. Când venea rândul ei să recite poezia pentru Moș Crăciun, emoțiile păreau să stea departe de ea. Acasă, Maria își aduce aminte că obișnuiau să repete foarte mult dansuri și cântece, pentru numeroasele spectacole de care ajungeau bunicii și părinții să se bucure, și care mereu erau cu grijă filmate:
În fața părinților și bunicilor cântam, dansam, spuneam bancuri și vorbeam la niște deodorante care erau microfoanele noastre.
Chiar dacă anii au trecut, privește acele filmări cu aceeași admirație. Acele momente le-au făcut să își dea seama cât de mult le place să fie în centrul atenției. Nu întâmplător, atât Maria, cât și sora ei, Ileana au ales aceeași vocație.
De-a lungul copilăriei, Maria a fost mereu implicată în activități extra curriculare, iar mama sa i-a fost sprijin constant în alegerea celor mai potrivite pentru ea. Pe măsură ce a crescut, însă, lucrurile s-au schimbat. În clasa a 7-a, a început să simtă necesitatea unui nou loc în care să își petreacă timpul, un loc care să o ajute să se regăsească în fața emoțiilor și a frământărilor specifice vârstei. În timp ce sora ei reușise să depășească timiditatea și să se simtă mai în largul ei, Maria se afla la începutul adolescenței, un moment de tranziție între copilărie și maturitate, în care, deși păstrase o energie veselă și o deschidere față de cei apropiați, începuse să simtă o vulnerabilitate emoțională tot mai pronunțată. Sora ei făcea deja cursuri de actorie la Școala Populară de Arte din Brașov, și astfel a decis să ofere și ea o șansă actoriei. La început, a văzut-o ca pe un leac pentru timiditatea ei. Dar, treptat, ce părea doar o simplă încercare s-a transformat într-o pasiune profundă, pe care nu a mai putut să o abandoneze, „s-a transformat în pasiunea de care nu m-am putut și nu vreau să mă despart, iar de atunci suntem împreună ne ținem de mână și am luat-o pe acest drum”.
A fost dificil, dar asta nu cred că este un lucru de speriat pentru că este o etapă normală în viața fiecăruia mai ales dacă alegi să studiezi într-un alt oraș.
Cel mai dificil pentru Maria a fost să nu compare facultatea cu Școala Populară de Arte. Pe când făcea cursuri la Școala Populară de Arte, actoria era mai mult un hobby, o activitate pentru amatori, însă odată cu facultatea, obiectivul ei a devenit clar: pregătirea profesională pentru a deveni un actor care își asumă meseria la un nivel mult mai înalt. Adaptarea nu a fost ușoară, mai ales că a trebuit să se despartă de familie și prieteni, să învețe să trăiască singură și să își asume noi responsabilități. Totuși, conștientizează că toate aceste schimbări sunt esențiale pentru dezvoltarea sa personală și profesională. Chiar dacă au fost sacrificii, le-a perceput mai mult ca pe pași necesari în drumul ei și nu ca pe o povară, pentru că face ceea ce iubea dintotdeauna: „Până la urmă sunt sacrificii pe care trebuie să le iei în fiecare meserie.”
Dacă până acum ne întrebam de scopul emoțiilor și dacă sunt bune sau nu, am aflat de la Maria că în industria teatrului și filmului, toți au emoții, indiferent de vârstă sau de vechime. „Dacă n-ai emoții, e ceva greșit.” Totuși, important este ca acele emoții să fie constructive și să fie canalizate corespunzător pe scenă. Un lucru de care Maria este sigură, este că repetiția și antrenamentul constant sunt esențiale.
Profesoara mea de la Școala Populară îmi zicea și ne îndemna să facem foarte multe greșeli la repetiții ca să vedem cum reacționăm să putem să le remediem.
Un obstacol cu care s-a confruntat, mai ales la început, a fost să învețe să nu ia lucrurile personal. A realizat că, și dacă nu îi iese din prima, trebuie să își separe identitatea personală de identitatea profesională. În momentul în care primește un sfat sau este corectată, nu trebuie să simtă că nu este „de ajuns”, ci mai degrabă, trebuie să privească acele momente ca fiind oportunități de a învăța și de a-și îmbunătăți performanța. În ciuda repertoriul destul de structurat, la admitere, Maria a avut libertatea să aleagă textele care o reprezentau, cele cu care simțea că rezonează. Însă la facultate a învățat că, pe lângă propria viziune, trebuie să înțeleagă și perspectiva personajului pe care îl joacă. Chiar și atunci când personajul este negativ sau greu de înțeles, ea a învățat să-l privească din unghiul lui, să-l accepte și, în final, să-l iubească, chiar și cu toate imperfecțiunile sale.
Concurența în domeniul actoriei din România este extrem de mare și reprezintă o provocare semnificativă. Cererea pentru actori este mult mai mare decât oferta, iar în fiecare an, sute de actori se formează în facultățile de teatru din țară. Totuși, în teatrele naționale, posturile disponibile sunt foarte puține; doar două-trei pe an. Astfel, majoritatea celor care rămân în meseria de actor după absolvire trebuie să își caute proiecte independente, care, deși le oferă oportunități de exprimare, nu le garantează siguranță financiară. Maria o descrie ca fiind „o loterie destul de mare”. La facultatea ei, însă, se pune accent pe dezvoltarea unei palete vaste de abilități, iar pregătirea include antrenamente fizice, balet, scrimă, cântat și vorbire.
Dacă ar fi fost întrebată acum câțiva ani, Maria ar fi spus că cel mai mare vis al ei era să câștige un premiu important și să țină un discurs inspirațional. Astăzi, însă, visul ei s-a schimbat. Visează să fie fericită făcând ceea ce iubește și să reușească în acest domeniu. Își dorește, de asemenea, să poată lăsa lumea „puțin mai bine decât am găsit-o”. Crede cu tărie că arta are o putere imensă, mai ales într-o eră în care tehnologia avansează rapid. Maria este de părere că „sufletele nu pot fi înlocuite sau reproduse de inteligență artificială” și că omenia are un rol esențial într-o industrie care este despre oameni. Pe final, ea sfătuiește viitorii studenți sau pe cei care se gândesc la această vocație să fie sinceri cu ei înșiși, și să fie atenți și curajoși atât înainte, cât și după perioada de admitere. „E important să fii onest cu tine și dacă nu este ce ți-ai imaginat pentru că ce faci tu în timpul liceului, diferă de facultate; experiențele diferă pentru că noi suntem oameni diferiți”. Nu în ultimul rând, Maria încurajează pe orice tânăr cu acest vis, să nu se lase doborâți de obstacole, pentru că sunt multe facultăți în România care pregătesc tineri cu perspectivă și „cu siguranță o să își găsească locul”.
Andrei Potîrniche, 20 ani – Buzău
Cu intenția de a-și susține o prietenă la probele de admitere pentru liceul de actorie, Andrei Potîrniche s-a trezit elev acolo. Ce a găsit? „O altă lume de care nu prea aveam habar.” Pentru Andrei, expresia “viața bate filmul” s-a dovedit adevărată. Deși pasionat de filme, nu înțelegea încă mecanismele din spatele lor. Cea care i-a influențat profund parcursul, a fost profesoara Viorica Radu, care l-a încurajat să aplice la facultatea de la Cluj, în ciuda faptului că, în clasa a 11-a, își pierduse din entuziasm și nu mai era foarte concentrat pe acest obiectiv. Își amintește cu recunoștință de cuvintele uneori dure, ale profesoarei: „Au fost niște cuvinte grele, dar fără ele nu aș fi aici acum probabil.”
Venind din Buzău, la 12 ore distanță cu trenul, primul an de studiu a reprezentat un șoc imens pentru Andrei. Provocările primului semestru l-au făcut să simtă, de multe ori, că trebuie să învețe din nou cum să respire. Cu toate acestea, cea mai grea lecție a fost să înțeleagă că nu totul ține de el, ci unele lucruri sunt pură tehnică:
Faptul că nu mă pricep la o chestie, nu înseamnă că e ceva greșit cu mine.
Meseria de actor necesită dedicare totală, iar adaptarea la programul facultății de teatru a fost extrem de dificilă pentru el. Lipsa timpului personal și a momentelor petrecute în familie, alături de intensitatea fizică și mentală ale acestei cariere, l-au pus la încercare: „Mi-a fost greu să mă adaptez, au fost multe nopți în care plângeam în care mă întrebam ce fac și de ce sunt aici.” Actoria este o meserie care se concentrează pe a livra un mesaj publicului. Având această perspectivă, împreună cu o rutină înainte de orice spectacol, îl ajută să depășească emoțiile:
Eu sunt acolo să impactez într-un anumit mod publicul și pentru mine publicul e cel mai important.
Chiar dacă de multe ori este greu să o acceptăm, critica constructivă joacă un rol important în orice domeniu, cu atât mai mult în actorie, unde creșterea constantă este vitală. Încă de la primele cursuri, profesorii au fost foarte direcți cu studenții, ajutându-i să conștientizeze atât dificultatea, cât și nivelul de suprasaturație al industriei. Cu toate acestea, Andrei este sigur:
După finalizarea acestei facultăți știu că o să fiu pregătit.
Andrei nu se ascunde și spune lucrurilor pe nume atunci când vine vorba de țelurile sale. Este conștient de potențialul său și aspiră să fie cunoscut, să cunoască oamenii mari din industrie și să ajungă sus, nu doar să fie “un actor de pus pe stâlp”.
Cu zâmbetul pe buze își aduce aminte de cel mai greu rol pe care l-a avut de interpretat, în semestrul 2 din primul an când a trebuit să joace “un copil care îl iubește pe Domnul Isus Hristos”. Pentru cineva care nu se identifică cu această credința, a fost o adevărată provocare. Cu toate acestea, s-a bucurat de acest rol atât de diferit de cine este el, de fapt, deoarece i-a oferit șansa să învețe și să-și folosească abilitățile într-un mod diferit.
Cum vrea Andrei să îi “provoace” pe tinerii artiști care iau în considerare această meserie este simplu: “gândește-te dacă vrei să o faci ca lumea și apoi mai gândește-te o dată”. Este cert că această industrie nu este pentru oricine; nu este una ușoară și necesită o asumare totală și sacrificiile pe care le implică.
Au scris Sara Simionescu despre Neculae Nemerenco și Delia Heredea și Bianca Pîrcălăbescu despre Maria Ursu și Andrei Potîrniche.