Neavând posibilitatea să ne întâlnim fizic cu Ana, dar dorindu-ne foarte tare să purtăm o conversație cu ea, am decis să îi propunem o întâlnire online. După câteva încercări eșuate de a ne auzi cu ea printr-un Google Meet, în cele din urmă am reușit să stabilim conexiunea cu succes. Ana a reușit în sfârșit să ne salute, noi am reușit în sfârșit să o auzim, iar astfel au avut loc și introducerile.
Numele întreg al Anei este Ana-Maria Wolf și are 27 ani, însă nu se identifică deloc cu acest număr. Ea simte că a rămas undeva la vârsta de 17-18 ani. Mulți oameni sunt curioși, așa că da – Wolf este, într-adevăr, numele ei de familie. ,,Toată lumea mă întreabă și mă pune să le arăt buletinul – te cheamă Lup? Nu, mă cheamă Wolf.” ne explică ea printre câteva râsete.
Pe Ana am descoperit-o în iunie 2023, atunci când a cântat alături de trupa Dimitri’s Bats în deschiderea concertului The 1975 de la Romexpo. Cu o lună în urma acestui interviu, la soundcheck-ul Andiei, observat-o pe scena FestiFall din Oradea. Primul lucru pe care l-am remarcat a fost bandana pe care o purta, una similară celei pe care a purtat-o la Romexpo. Azi, în timpul conversației noastre, poartă din nou bandana pe care deja am ajuns să o asociem cu personajul Ana Wolf.
Dincolo de scenă, lumini și bandane, am stat la discuție cu Ana pentru a afla cine este de fapt ea, cum și-a pornit cariera de basist și ce înseamnă să fii femeie într-o industrie dominată de bărbați.
Ana este o persoană spontană și imprevizibilă, motiv pentru care a și ales ca la 16 ani să se apuce de muzică, neavând pic de experiență. Majoritatea copilăriei și adolescenței și-a găsit refugiul într-una dintre cele mai nobile și profunde sporturi: echitația. Recunoaște că faptul că este un sport solitar, a determinat-o să se retragă adesea în propria lume.
Era un copil timid și nu avea foarte mulți prieteni, așa că la începutul liceului a decis că este timpul să exploreze o latură artistică. A luat în considerare o grămadă de variante – pictura, desenul și chiar și actoria, un vis neîmplinit la care spune ea, nu a renunțat încă. În cele din urmă, muzica a fost cea care a captivat-o. Poate te întrebi cum. Vocea României a fost emisiunea care i-a stârnit interesul și care a aprins flacăra pasiunii pentru muzică. ,,Mi s-a pus pata pur și simplu. Eram, băi, eu trebuie să ajung acolo!”. Ne-a explicat, imitând entuziasmul unei Ana la 16 ani, modul în care i-a implorat pe părinții ei să o ducă la Vocea României – nu ca și participant, ci ca și simplu spectator. Dorința i-a fost împlinită, iar asta fost tot ce i-a trebuit pentru a se convinge că vrea să se apuce de muzică.
Propriu-zis, după toată experiența aia m-am întors acasă și n-am mai putut să dorm.
În primă instanță, Ana și-a dorit să devină vocalistă, motiv pentru care a și început să ia lecții de canto, lecții care nici nu au durat foarte mult odată ce și-a dat seamă că emoțiile o împiedicau să se simtă în largul ei cântând. ,,[Profesoara] trebuia să iasă din sală, trebuia să-mi zică ca se duce până afară ca să pot eu să cânt, să mă audă.”. Când am întrebat-o dacă a trecut peste acel trac, răspunsul a venit instant, poate chiar automat: ,,Pe naiba am trecut.”. Totuși, se forțează să treacă peste și chiar face backing vocals, aspect pe care îl consideră esențial în dezvoltarea ei ca și instrumentist.
Sfârșitul lecțiilor de canto nu a însemnat și sfârșitul încercărilor ei de a păși în lumea muzicii. Ba mai mult, acesta a marcat un punct de cotitură, și anume decizia de a învăța să cânte la un instrument. Chitara ar fi fost o alegere ușoară și intuitivă, dat fiind faptul că avea una chiar în casă, însă Ana nu s-a simțit niciodată atrasă de ea, iar pianul nu i-a stârnit interesul de niciun fel. “Era… boring.” Așa că, la vârsta de 17 ani l-a rugat pe tatăl ei să meargă împreună cu ea la un magazin de muzică. Fost disc jockey și inginer de sunet la circ, tatăl Anei a fost în extaz. ,,Ne și mutăm acolo dacă vrei.” ne redă Ana vorbele lui cu un mare zâmbet pe buze.
Prima interacțiune a ei cu o chitară bas pare a fi fost predestinată. În București există un mare magazin de muzică, magazinul Muzica, la care majoritatea bucureștenilor se duc pentru a-și achiziționa echipamentul muzical necesar, însă Ana a ales să se ducă la un magazin mult mai micuț. A intrat în magazin, iar pe peretele din stânga erau expuse mai multe chitare. Încă din primele momente, atenția ei a fost atrasă de către o chitară care arăta diferit față de celelalte, una care avea 4 corzi groase. Nu avea absolut nicio idee ce era acel instrument, așa că l-a întrebat pe angajatul magazinului – ce tip de chitară este asta? I-a spus că este o chitară bas și a lăsat-o să o încerce. Poziția folosită pentru a cânta la bas diferă de cea folosită pentru a cânta la chitară – ,,este cu mâna bleagă”, ne explică Ana în timp ce mimează diferența dintre cele două poziții. Iar în momentul în care ea a luat acea chitară bas în brațe, neavând experiență și neștiind nici măcar numele instrumentului până în acea secundă, Ana a adoptat poziția mâinii blegi, cea specifică basului. ,,Și după aia mi-am dat seama… It was kind of meant to be.”
A cumpărat acea chitară bas, pe care încă o mai are, și cel mai ieftin și mai mic amplificator pe care îl aveau disponibil în magazin. A încercat din nou să ia lecții private, de data asta de chitară bas, dar și-a dat seama destul de repede că nu sunt pentru ea și că este autodidactă. Tatăl ei a continuat să fie entuziasmat, însă reacția inițială a mamei ei a fost una mai diferită. ,,Mama mea a zis că sunt țăcănită.”. Situația s-a schimbat de atunci – azi, Ana o descrie pe mama ei ca fiind cel mai mare suporter al ei. Iar ea recunoaște faptul că acest suport oferit de către părinții ei a jucat un rol foarte important în ceea ce privește visul ei de a face muzică. Ei au avut o singură condiție pentru fiica lor:
Dacă vrei să faci muzică, nu o faci în țară.
Astfel, la 18 ani a decis să plece din țară pentru a studia în cadrul Conservatorului din Anglia. Această oportunitate s-a materializat, în parte, datorită unui profesor care a avut încredere în Ana și cu care ea încă ține legătura. Susținerea primită din partea părinților ei a motivat-o pe parcursul anilor de studiu, iar experiența din facultate i-a cristalizat decizia că trebuie lucreze în acest domeniu. ,,M-am înconjurat cu muzică, mi-am dat seama că îmi place extrem de tare să fac asta.”
Primele proiecte
În timpul facultății a apărut și primul proiect muzical din care a făcut parte, o trupă indie de rock alternativ numită OH LA KANADA și formată împreună cu câțiva colegi care i-au devenit și prieteni foarte buni. Din păcate, trupa nu a fost gestionată într-un mod eficient, așa că proiectul nici nu a durat foarte mult. Totuși, OH LA KANADA a făcut-o să-și dea seama care este unul dintre marile ei visuri pe plan muzical: ,,O trupă cu potențial foarte mare.” Iar tocmai pentru că a ținut la acest proiect, despărțirea trupei a avut un mare impact asupra ei. Unul atât de mare încât în acel moment s-a gândit să se lase de muzică. ,,Am zis că nu mai intru niciodată într-o trupă.” Ca urmare, a decis să se concentreze pe a fi un session musician (instrumentist care cântă cu alți artiști).
În ceea ce privește nevoia de a urma o facultate în acest domeniu, părerile sunt împărțite. Ana este de acord că studiile superioare nu sunt necesare pentru a deveni un bun muzician, însă consideră că pentru ea au constituit un mare avantaj. Neavând experiență în domeniu și exercițiul unei rutine de studiu, facultatea a ajutat-o să se disciplineze în acest sens. Cu toate acestea, consideră că experiența dobândită din participarea la evenimente precum nunți este una ce nu poate fi replicată. ,,Te culturalizează într-un alt fel.”
După 4 ani de studiu în Londra, pandemia și problemele de familie sunt motivele pentru care a decis să se întoarcă în România. ,,Altfel, sincer, aș fi rămas acolo dacă totul continua în ritmul în care eram obișnuită.” Ajunsă înapoi în țară și în mijlocul unei pandemii, s-a găsit într-un impas când a realizat că nu cunoștea pe nimeni, nu avea contacte în industria din România. ,,M-am angajat la o corporație. E pandemie, n-am unde să cânt, e închis peste tot, dar ce fac?” ne povestește Ana cu mâinile în cap în timp ce ne poartă prin discursul micii ei crize existențiale. Jobul de care ne vorbește este unul care încorporează pasiunea ei pentru muzică și pe care încă îl are. Face partituri pentru Rocksmith, un joc care te învață să cânți la chitară.
După întoarcerea în țară și perioada inițială de ajustare, a început să aibă din ce în ce mai multe proiecte. Primul ei proiect serios a fost alături de Lucia, care face parte din lumea underground și grupul de prieteni apropiați ai Anei. ,,A fost un moment foarte impactant, m-am văzut și eu în sfârșit într-un proiect serios.” Apoi a urmat o serie de mici proiecte în calitate de session musician, însă nimic stabil. Asta până când i s-a ivit în cale trupa Dimitri’s Bats… ,,În care nu am vrut să fiu.”, adaugă ea – pentru că Ana este o povestitoare captivantă, care știe să puncteze momentele de suspans. În cele din urmă s-a alăturat trupei, iar între timp a devenit și basist în trupa Lidiei Buble. Anii 2023 și 2024 au venit cu o serie de proiecte mai mari, printre care Minelli, cu care călătorește des în afara țării pentru spectacole și Holy Molly, un proiect în care are oportunitatea de a ține locul – ,,noi suntem o gașcă de prieteni apropiați și ne cam dăm concerte unii la alții.”
Deschiderea concertului The 1975 alături de Dimitri’s Bats a fost, fără îndoială, cel mai important concert al Anei. Oportunitatea i-a găsit cu doar câteva zile înainte de concertul propriu-zis și a fost, în cuvintele ei, ,,…insane. Insane.” Regretul pe care îl are este că nu au profitat destul de mult de momentul respectiv. ,,Am fost un pic mai retrași cu ei, nu ne-am băgat foarte mult în seamă.” O astfel de oportunitate nu poate trece niciodată fără anumite obstacole și probleme tehnice. Ana ne-a mărturisit faptul că nu i-a funcționat un cablu la începutul concertului, iar astfel nu a putut să se audă timp de o întreagă jumătate de melodie. ,,Trebuie să le iei așa – eh, mare lucru, s-a întâmplat, știi?”
Colaborarea cu Dimitri’s Bats s-a încheiat între timp, iar asta a făcut-o să realizeze, încă o dată, că nu își dorește o trupă. Deși, când am întrebat-o dacă asta a fost ultima șansă pe care și-a dat-o să facă parte dintr-o trupă, răspunsul nu a fost unul categoric: ,,Nu pot să zic niciodată, niciodată.” Iar asta știm deja că este firea ei spontană și imprevizibilă, care o și face pe Ana un muzician flexibil și adaptabil.
Îi place să cânte cu mulți artiști diferiți și nu este tipul de instrumentist care să rămână într-un singur proiect – simte că trebuie să rămână într-o continuă schimbare. ,,E o treabă pe care am învățat-o din afară.” Așadar, ce o atrage la un proiect? Acum că se află într-un punct în care poate face o selecție, are trei principii în funcție de care își alege proiectele: să îi placă oamenii, să o motiveze din punct de vedere al efortului pe care trebuie să îl depună și să fie financially rewarding. ,,Dacă 2 dintre ele funcționează go with it, dar dacă unul singur funcționează deja e o problemă.”
Când am întrebat-o pe Ana care este cea mai mare diferență între industria din Anglia și cea din România, răspunsul a fost unul simplu și precis: ,,Aici se câștigă mai bine.” Mult mai bine, chiar. Răspuns care pot să mărturisesc că m-a luat prin surprindere, cel puțin până am auzit explicația Anei – competiția este mult mai mare acolo. Oportunitățile sunt și ele mai multe. Profesionalismul este și el la un standard mult mai înalt. În acest sens, există o mare discrepanță în cele două industrii. ,,Nivelul de profesionalism este mai rău în România, dar câștigi mult mai mult, iar acolo nivelul de profesionalism este foarte sus, dar câștigi mult mai puțin.” Împreună cu OH LA KANADA, o trupă formată din 5 oameni, pentru un concert primeau 100 EUR. ,,Plăteam Uber-ul până acolo și înapoi.”
,,Știu că poate ai putea să ai niște prejudecăți, dar n-o să te las să le ai.”
Numărul de femei instrumentiste este semnificativ mai mic în comparație cu numărul de bărbați instrumentiști, iar Ana știe că acest fapt poate duce la formarea unor anumite prejudecăți. Din acest motiv, ea și-a propus să demonstreze că nu așa stau lucrurile – nu cu scopul de a deveni un simbol al femeilor din comunitate, ci pentru ea însăși în primul rând. ,,Dar dacă pot să fac lumea asta să fie un pic mai drăguță cu noi ca fete, I will do it.”
Cât despre comentarii și glume misogine, din păcate acestea par a fi omniprezente – de la profesori din Anglia, la oameni din industrie cu care este nevoită să și lucreze. Ține să menționeze că acești oameni sunt, în principal, ,,oamenii de pe lângă”, și mult mai rar sunt artiștii în sine. Pentru ea este important să își impună limite și să se facă remarcată ca muzician prin abilitățile sale.
Dacă intru într-o sală, la mine o să se vadă că știu să cânt prima oară și după aia faptul că sunt femeie.
Ritualuri și rutine
Se știe că mulți artiști au diferite ritualuri pre și post concerte, așa că am fost curioși să aflăm care sunt ritualurile Anei atunci când se pregătește pentru a urca pe scenă. După câteva secunde de contemplare, ne dezvăluie faptul că primul pe lista ei este să nu bea. A făcut greșeala asta de câteva ori. ,,A fost bine la nivel de performance, foarte prost la nivel de cântat.”, așa că acum încearcă să nu mai bea înainte de concerte. În aceeași ordine de idei, încearcă să nu bea cafea – ,,pentru că fac ca un titirez pe scenă.”
Îi place să stea rezervată pentru a putea să-și dea cât mai mult din energie către public odată ce se află pe scenă. Are și câteva rugăciuni pe care le zice și își face protecții spirituale – ,,Mă deochi foarte repede.”
Totuși, cel mai important ritual al ei, iar acesta nu are loc înainte de concert, ci chiar pe scenă, este să se uite la public, să zâmbească și să fie recunoscătoare că are această oportunitate. Pentru ea contează foarte mult. ,,Îți crește sufletul în tine, e un sentiment…”, dar nici nu apucă să-și articuleze întreaga ideea, deoarece i se face pielea de găină.
Proiecte de suflet
Este greu să alegi un proiect preferat, cam ca atunci când o mamă trebuie să aleagă copilul preferat. Dar asta nu înseamnă că noi nu suntem curioși și nu vrem să aflăm care este proiectul de suflet al Anei. Iubește proiectele în care se află acum. Energia de pe scena Lidiei Buble este una specială și încă nu îi vine să creadă că are oportunitatea să cânte hiturile pe care le asculta la radio acum mulți ani. ,,Când mă gândesc că eu când gândim la fel, simțim la fel… sunt gen – eu cânt astea?”. Îi place să cânte cu Minelli, deoarece majoritatea concertelor sunt în străinătate.
Ana pe scenă cu Lidia Buble | Foto: Hard Rock Cafe Bucharest
Un proiect pe care îl numește ,,her personal favorite” este unul pentru care Ana este, de fapt, înlocuitoare, și anume Holy Molly. Pe Holy o cunoaște de doi ani, iar câțiva dintre cei mai buni prieteni ai ei fac parte din acest proiect. În timpul conversației noastre, Ana a menționat că iubește să țină locul prietenilor ei când este nevoie – îi place ca oamenii să poate depindă de ea. Așadar, nu mă surprinde faptul că acest proiect este unul apropiat de sufletul ei.
Planurile ei de viitor sunt destul de clar definite. Vrea să continue să cânte pe plan internațional și i-ar plăcea foarte mult să evolueze în acest sens. Își dorește să cânte cu mari artiști, cunoscuți pe plan internațional, și lucrează constant spre acest obiectiv. Printre ei se numără Jordan Rakei, Jamie Woon, Harry Styles și Erykah Badu. Pe plan intern, Satoshi este primul nume care îi vine în minte. I-ar plăcea, de asemenea, să colaboreze cu Vița de Vie. Printre câteva râsete și zâmbete ne dezvăluie că Adrian Despot este chiar cel care i-a făcut intrarea în industrie. ,,Eu îi zic tata rock.”
Cât despre proiectele în care se află acum, nu poate să ne dezvăluie prea multe detalii, dar ne promite că urmează multe lucruri interesante. ,,Atât pot să zic, o să fie niște concerte mult mai wow. Și în țară și în afară.”
Nu în ultimul rând, probabil cea mai palpitantă veste pentru noi, Ana își dorește să-și dezvolte propriul ei proiect. Singura ei problemă este organizarea – ,,Eu sunt destul de haotică.” recunoaște cu un râs.
Au fost Sara Simionescu și Bianca Pîrcălăbescu în conversație cu Ana Wolf.